|
Whereas:
(1)
The potential for the exploitation of renewable energy sources
is underused in the Community at resent. The Community
recognizes the need to promote renewable energy sources as a
priority measure given that their exploitation contributes to
environmental protection and sustainable development. In
addition this can also create local employment, have a
positive impact on social cohesion, contribute to security of
supply and make it possible to meet Kyoto targets more
quickly. It is therefore necessary to ensure that this
potential is better exploited within the framework of the
internal electricity market.
(2)
The promotion of electricity produced from renewable energy
sources is a high Community priority as outlined in the White
Paper on Renewable Energy Sources (hereinafter referred to as
‘the White Paper’) for reasons of security and
diversification of energy supply, of environmental protection
and of social and economic cohesion.
That
was endorsed by the Council in its resolution of 8 June 1998
on renewable sources of energy (5), and by the European
Parliament in its resolution on the White Paper. (6)
(3)
The increased use of electricity produced from renewable
energy sources constitutes an important part of the package of
measures needed to comply with the Kyoto Protocol to the
United Nations Framework Convention on Climate Change, and of
any policy package to meet further commitments.
(4)
The Council in its conclusions of 11 May 1999 and the European
Parliament in its resolution of 17 June 1998 on electricity
from renewable energy sources (7) have invited the Commission
to submit a concrete proposal for a Community framework on
access for electricity produced from renewable energy sources
to the internal market. Furthermore, the European Parliament
in its resolution of 30 March 2000 on electricity from
renewable energy sources and the internal electricity market
(8) underlined that binding and ambitious renewable energy
targets at the national level are essential for obtaining
results and achieving the Community targets.
(5)
To ensure increased market penetration of electricity produced
from renewable energy sources in the medium term, all Member
States should be required to set national indicative targets
for the consumption
of electricity produced from renewable sources.
(6)
These national indicative targets should be consistent with
any national commitment made as part of the climate change
commitments accepted by the Community under the Kyoto
Protocol.
(7)
The Commission should assess to what extent Member States have
made progress towards achieving their national indicative
targets, and to what extent the national indicative targets
are consistent with the global indicative target of 12 % of
gross domestic energy consumption by 2010, considering that
the White Paper's indicative target of 12 % for the Community
as a whole by 2010 provides useful guidance for increased
efforts at Community level as well as in Member States,
bearing in mind the need to reflect differing national
circumstances. If necessary for the achievement of the
targets, the Commission should submit proposals to the
European Parliament and the Council, which may include
mandatory targets.
(8)
Where they use waste as an energy source, Member States must
comply with current Community legislation on waste management.
The application of this Directive is without prejudice to the
definitions set out in Annex 2a and 2b to Council Directive
75/442/EEC of 15 July 1975 on waste (9). Support for renewable
energy sources should be consistent with other Community
objectives, in particular respect for the waste treatment
hierarchy.
Therefore,
the incineration of non-separated municipal waste should not
be promoted under a future support system for renewable energy
sources, if such promotion were to undermine the hierarchy.
(9)
The definition of biomass used in this Directive does not
prejudge the use of a different definition in national
legislation, for purposes other than those set out in this
Directive.
(10)
This Directive does not require Member States to recognize the
purchase of a guarantee of origin from other Member States or
the corresponding purchase of electricity as a contribution to
the fulfillment of a national
quota obligation. However, to facilitate trade in
electricity produced from renewable energy sources and to
increase transparency for the consumer's choice between
electricity produced from non-renewable and electricity
produced from renewable energy sources, the guarantee
of
origin of such electricity is necessary. Schemes for the
guarantee of origin do not by themselves imply a right to
benefit from national support mechanisms established in
different Member States. It is important that all forms of
electricity produced from renewable energy sources are covered
by such guarantees of origin.
(11)
It is important to distinguish guarantees of origin clearly
from exchangeable green certificates.
(12)
The need for public support in favor of renewable energy
sources is recognized in the community guidelines for State
aid for environmental protection (1), which, amongst other
options, take account of the need to internalize external
costs of electricity generation. However, the rules of the
Treaty, and in particular Articles 87 and 88 thereof, will
continue to apply to such public support.
(13)
A legislative framework for the market in renewable energy
sources needs to be established.
(14)
Member States operate different mechanisms of support for
renewable energy sources at the national level, including
green certificates, investment aid, tax exemptions or
reductions, tax refunds and direct price support schemes. One
important means to achieve the aim of this Directive is to
guarantee the proper functioning of these mechanisms, until a
Community framework is put into operation, in order to
maintain investor confidence.
(15)
It is too early to decide on a Community-wide framework
regarding support schemes, in view of the limited experience
with national schemes and the current relatively low share of
price supported electricity produced from renewable energy
sources in the Community.
(16)
It is, however necessary to adapt, after a sufficient
transitional period, support schemes to the developing
internal electricity market. It is therefore appropriate that
the Commission monitor the situation and present anational
schemes. If necessary, the Commission should, in the light of
the conclusions of this report, make a proposal for a
Community framework with regard to support schemes for
electricity produced from renewable energy sources. That
proposal should contribute to
the
achievement of the national indicative targets, be compatible
with the principles of the internal electricity market and
take into account the characteristics of the different sources
of renewable energy, together with the different technologies
and geographical differences. It should also promote the use
of renewable energy sources in an effective way, and be simple
and at the same time as efficient as possible, particularly in
terms of cost, and include sufficient transitional periods of
at
least
seven years, maintain investors' confidence and avoid stranded
costs. This framework would enable electricity from renewable
energy sources to compete with electricity produced from
non-renewable energy sources and limit the cost to the
consumer, while, in the medium term, reduce the need for
public support.
(17)
Increased market penetration of electricity produced from
renewable energy sources will allow for economies of scale,
thereby reducing costs.
(18)
It is important to utilize the strength of the market forces
and the internal market and make electricity produced from
renewable energy sources competitive and attractive to
European citizens.
(19)
When favoring the development of a market for renewable energy
sources, it is necessary to take into account the positive
impact on regional and local development opportunities, export
prospects, social cohesion and employment opportunities,
especially as concerns small and medium-sized undertakings as
well as independent power producers.
(20)
The specific structure of the renewable energy sources sector
should be taken into account, especially when reviewing the
administrative procedures for obtaining permission to
construct plants producing electricity from renewable energy
sources.
(21)
In certain circumstances it is not possible to ensure fully
transmission and distribution of electricity produced from
renewable energy sources without affecting the reliability and
safety of the grid system and guarantees in this context may
therefore include financial compensation.
(22)
The costs of connecting new producers of electricity from
renewable energy sources should be objective, transparent and
non-discriminatory and due account should be taken of the
benefit embedded generators
(23)
Since the general objectives of the proposed action cannot be
sufficiently achieved by the Member States and can therefore,
by reason of the scale or effects of the action, be better
achieved at Community level, the Community may adopt measures,
in accordance with the principle of subsidiary as set out in
Article 5 of the Treaty. Their detailed implementation should,
however, be left to the Member States, thus allowing each
Member State to choose the regime which corresponds best to
its particular situation. In accordance with the principle of
proportionality, as set out in that Article, this Directive
does not go beyond what is necessary in order to achieve those
objectives,
HAVE
ADOPTED THIS DIRECTIVE:
Article
1
Purpose
The
purpose of this Directive is to promote an increase in the
contribution of renewable energy sources to electricity
production in the internal market for electricity and to
create a basis for a future Community framework thereof.
Article
2
Definitions
For
the purposes of this Directive, the following definitions
shall apply:
(a)
‘renewable energy sources’ shall mean renewable
non-fossil energy sources (wind, solar, geothermal, wave,
tidal, hydropower, biomass, landfill gas, sewage treatment
plant gas and biogases);
(b)
‘biomass’ shall mean the biodegradable fraction of
products, waste and residues from agriculture (including
vegetal and animal substances), forestry and related
industries, as well as the biodegradable fraction of
industrial and municipal waste;
(c)
‘electricity produced from renewable energy sources’
shall mean electricity produced by plants using only renewable
energy sources, as well as the proportion of electricity
produced from renewable energy sources in hybrid plants also
using conventional energy sources and including renewable
electricity used for filling storage systems, and
excluding electricity produced as a result of storage systems;
(d)
‘consumption of electricity’ shall mean national
electricity production, including autoproduction, plus
imports, minus exports (gross national electricity
consumption). In addition, the definitions in Directive
96/92/EC of the European Parliament and of the Council of 19
December 1996 concerning common rules for the internal market
of electricity (1) shall apply.
Article
3
National
indicative targets
1.
Member States shall take appropriate steps to encourage
greater consumption of electricity produced from renewable
energy sources in conformity with the national indicative
targets referred to in paragraph
2.
These steps must be in proportion to the objective to
be attained. Not later than 27 October 2002 and every five
years thereafter, Member States shall adopt and publish a
report setting national indicative targets for future
consumption of electricity produced from renewable energy
sources in terms of a percentage of electricity consumption
for the next 10 years.
The
report shall also outline the measures taken or planned, at
national level, to achieve these national indicative targets.
To set these targets until the year 2010, the Member States
shall:
—
take account of the reference values in the Annex,
—
ensure that the targets are compatible with any
national commitments accepted in the context of the climate
change commitments accepted by the Community pursuant to the
Kyoto Protocol to the United Nations Framework Convention on
Climate Change.
3.
Member States shall publish, for the first time not later than
27 October 2003 and thereafter every two years, a report which
includes an analysis of success in meeting the national
indicative targets taking account, in particular, of climatic
factors likely to affect the achievement of those targets and
which indicates to what extent the measures taken are
consistent with the national climate change commitment.
4.
On the basis of the Member States' reports referred to in
paragraphs 2 and 3, the Commission shall assess to what
extent:
—
Member States have made progress towards achieving their
national indicative targets,
—
the national indicative targets are consistent with the global
indicative target of 12 % of gross national energy consumption
by 2010 and in particular with the 22,1 % indicative share of
electricity produced from renewable energy sources in total
Community electricity consumption by 2010.
The
Commission shall publish its conclusions in a report, for the
first time not later than 27 October 2004 and thereafter every
two years. This report shall be accompanied, as appropriate,
by proposals to the European Parliament and to the Council.
If
the report referred to in the second subparagraph concludes
that the national indicative targets are likely to be
inconsistent, for reasons that are unjustified and/or do not
relate to new scientific evidence, with the global indicative
target, these proposals shall address national targets,
including possible mandatory targets, in the appropriate form.
Article
4
Support
schemes
1.
Without prejudice to Articles 87 and 88 of the Treaty, the
Commission shall evaluate the application of mechanisms used
in Member States according to which a producer of electricity,
on the basis of regulations issued by the public authorities,
receives direct or indirect support, and which could have the
effect of restricting trade, on the basis that these
contribute to the objectives set out in Articles 6 and 174 of
the Treaty.
2.
The Commission shall, not later than 27 October 2005, present
a well-documented report on experience gained with the
application and coexistence of the different mechanisms
referred to in paragraph 1. The report shall assess the
success, including cost-effectiveness, of the support systems
referred to in paragraph 1 in promoting the consumption of
electricity produced from renewable energy sources in
conformity with the national indicative targets referred to in
Article 3(2). This report shall, if necessary, be accompanied
by a proposal for a Community framework with regard to support
schemes for electricity produced from renewable energy
sources.
Any
proposal for a framework should:
(a)
contribute to the achievement of the national indicative
targets;
(b)
be compatible with the principles of the internal electricity
market;
(c)
take into account the characteristics of different sources of
renewable energy, together with the different technologies,
and geographical differences;
(d)
promote the use of renewable energy sources in an effective
way, and be simple and, at the same time, as efficient as
possible, particularly in terms of cost;
(e)
include sufficient transitional periods for national support
systems of at least seven years and maintain investor
confidence.
Article
5
Guarantee
of origin of electricity produced from renewable energy
sources
1.
Member States shall, not later than 27 October 2003, ensure
that the origin of electricity produced from renewable energy
sources can be guaranteed as such within the meaning of this
Directive according to objective, transparent and
nondiscriminatory criteria laid down by each Member State.
They shall ensure that a guarantee of origin is issued to this
effect in response to a request.
2.
Member States may designate one or more competent bodies,
independent of generation and distribution activities, to
supervise the issue of such guarantees of origin.
3.
A guarantee of origin shall:
—
specify the energy source from which the electricity was
produced, specifying the dates and places of production, and
in the case of hydroelectric installations, indicate the
capacity;
—
serve to enable producers of electricity from renewable energy
sources to demonstrate that the electricity they sell is
produced from renewable energy sources within the meaning of
this Directive.
4.
Such guarantees of origin, issued according to paragraph 2,
should be mutually recognized by the Member States,
exclusively as proof of the elements referred to in paragraph
3. Any refusal to recognise a guarantee of origin as such
proof, in particular for reasons relating to the prevention of
fraud, must be based on objective, transparent and
non-discriminatory criteria. In the event of refusal to
recognise a guarantee of origin, the Commission may compel the
refusing party to recognize it, particularly with regard to
objective, transparent and non-discriminatory criteria on
which such recognition is based.
5.
Member States or the competent bodies shall put in place
appropriate mechanisms to ensure that guarantees of origin are
both accurate and reliable and they shall outline in the
report referred to in Article 3(3) the measures taken to
ensure the reliability of the guarantee system.
6.
After having consulted the Member States, the Commission
shall, in the report referred to in Article 8, consider the
form and methods that Member States could follow in order to
guarantee the origin of electricity produced from renewable
energy sources. If necessary, the Commission shall propose to
the
European Parliament and the Council the adoption of common
rules in this respect.
Article
6
Administrative
procedures
1.
Member States or the competent bodies appointed by the Member
States shall evaluate the existing legislative and regulatory
framework with regard to authorization procedures or the other
procedures laid down in Article 4 of Directive 96/92/EC, which
are applicable to production plants for electricity produced
from renewable energy sources, with a view to:
—
reducing the regulatory and non-regulatory barriers to the
increase in electricity production from renewable energy
sources,
—
streamlining and expediting procedures at the appropriate
administrative level, and
—
ensuring that the rules are objective, transparent and
nondiscriminatory, and take fully into account the
particularities of the various renewable energy source
technologies.
2.
Member States shall publish, not later than 27 October 2003, a
report on the evaluation referred to in paragraph 1,
indicating, where appropriate, the actions taken. The purpose
of this report is to provide, where this is appropriate in the
context of national legislation, an indication of the stage
reached specifically in:
—
coordination between the different administrative bodies as
regards deadlines, reception and treatment of applications for
authorizations,
—
drawing up possible guidelines for the activities referred to
in paragraph 1, and the feasibility of a fast-track planning
procedure for producers of electricity from renewable energy
sources, and
—
the designation of authorities to act as mediators in disputes
between authorities responsible for issuing authorizations and
applicants for authorizations.
3.
The Commission shall, in the report referred to in Article 8
and on the basis of the Member States' reports referred to in
paragraph 2 of this Article, assess best practices with a view
to achieving the objectives referred to in paragraph 1.
Article
7
Grid
system issues
1.
Without prejudice to the maintenance of the reliability and
safety of the grid, Member States shall take the necessary
measures to ensure that transmission system operators and
distribution system operators in their territory guarantee the
transmission and distribution of electricity produced from
renewable energy sources. They may also provide for priority
access to the grid system of electricity produced from
renewable energy sources. When dispatching generating
installations, transmission system operators shall give
priority to generating installations using renewable energy
sources insofar as the operation of the national electricity
system permits.
2.
Member States shall put into place a legal framework or
require transmission system operators and distribution system
operators to set up and publish their standard rules relating
to the bearing of costs of technical adaptations, such as grid
connections and grid reinforcements, which are necessary in
order
to integrate new producers feeding electricity produced from
renewable energy sources into the interconnected grid.
These
rules shall be based on objective, transparent and
nondiscriminatory criteria taking particular account of all
the costs and benefits associated with the connection of these
producers to the grid. The rules may provide for different
types of connection.
3.
Where appropriate, Member States may require transmission
system operators and distribution system operators to bear, in
full or in part, the costs referred to in paragraph 2.
4.
Transmission system operators and distribution system
operators shall be required to provide any new producer
wishing to be connected with a comprehensive and detailed
estimate of the costs associated with the connection. Member
States may allow producers of electricity from renewable
energy sources wishing to be connected to the grid to issue a
call for tender for the connection work.
5.
Member States shall put into place a legal framework or
require transmission system operators and distribution system
operators to set up and publish their standard rules relating
to the sharing of costs of system installations, such as grid
connections and reinforcements, between all producers
benefiting
from
them.
The
sharing shall be enforced by a mechanism based on objective,
transparent and non-discriminatory criteria taking into
account the benefits, which initially and subsequently
connected producers as well as transmission system operators,
and distribution system operators derive from the connections.
6.
Member States shall ensure that the charging of transmission
and distribution fees does not discriminate against
electricity from renewable energy sources, including in
particular electricity from renewable energy sources produced
in peripheral regions, such as island regions and regions of
low population density.
Where
appropriate, Member States shall put in place a legal
framework or require transmission system operators and
distribution system operators to ensure that fees charged for
the transmission and distribution of electricity from plants
using renewable energy sources reflect realizable cost
benefits
resulting
from the plant's connection to the network. Such cost benefits
could arise from the direct use of the low-voltage grid.
7.
Member States shall, in the report referred to in Article
6(2), also consider the measures to be taken to facilitate
access to the grid system of electricity produced from
renewable energy sources. That report shall examine, inter
alia, the feasibility of introducing two-way metering.
Article
8
Summary
report
On
the basis of the reports by Member States pursuant to Article
3(3) and Article 6(2), the Commission shall present to the
European Parliament and the Council, no later than 31 December
2005 and thereafter every five years, a summary report on the
implementation of this Directive.
This
report shall:
—
consider the progress made in reflecting the external costs of
electricity produced from non-renewable energy sources and the
impact of public support granted to electricity production,
—
take into account the possibility for Member States to meet
the national indicative targets established in Article 3(2),
the global indicative target referred to in Article 3(4) and
the existence of discrimination between different energy
sources.
If
appropriate, the Commission shall submit with the report
further proposals to the European Parliament and the Council.
Article
9
Transposition
Member
States shall bring into force the laws, regulations and
administrative provisions necessary to comply with this
Directive not later than 27 October 2003. They shall forthwith
inform the Commission thereof.
When
Member States adopt these measures, they shall contain a
reference to this Directive or shall be accompanied by such a
reference on the occasion of their official publication. The
methods of making such reference shall be laid down by the
Member States.
Article
10
Entry
into force
This
Directive shall enter into force on the day of its publication
in the Official Journal of the European Communities.
Article
11
Addressees
This
Directive is addressed to the Member States.
Done
at Brussels, 27 September 2001.
For
the European Parliament
The
President
N.
FONTAINE
For
the Council
The
President
C.
PICQUÉ
Strategia Naţională
pentru Dezvoltare Durabilă a României
Orizonturi 2013-2020-2030
Guvernul RomânieiMinisterul Mediului şi Dezvoltării Durabile Programul Naţiunilor Unite pentru DezvoltareCentrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă
Bucureşti 2008
Cuprins
Rezumat executiv 4
Istoricul şi metodologia lucrării 7
Partea I Cadrul conceptual 10
1. Introducere: Definiţii necesare 10
2. Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă 11
3. Indicatorii dezvoltării durabile 13
4. Măsurile de conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile adoptate de România în procesul de pre- şi post-aderare 15
Partea II Situaţia actuală a sistemului socio-economic şi a capitalului natural al României 19
1. Capitalul natural 19
2. Capitalul antropic 26
3. Capitalul uman 32
4. Capitalul social 37
Partea III Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030, conform orientărilor strategice ale UE 41
1. Provocări cruciale 41
1.1 Schimbările climatice şi energia curată 41
1.2 Transport durabil 47
1.3 Producţie şi consum durabile 52
1.4 Conservarea şi gestionarea resurselor naturale 59
1.5 Sănătatea publică 66
1.6 Incluziunea socială, demografia şi migraţia 70
1.7 Sărăcia globală şi sfidările dezvoltării durabile 77
2. Teme inter- şi trans-sectoriale 81
2.1 Educaţia şi formarea profesională 81
2.2 Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, inovarea 90
3. Instrumente financiare şi economice 94
4. Comunicare, mobilizarea actorilor şi multiplicarea factorilor de succes 96
Partea IV Probleme şi preocupări specifice situaţiei din România 99
1. Riscuri şi vulnerabilităţi generate de factori endogeni şi exogeni 99
2. Creşterea sustenabilă: transformările structurale şi echilibrele macroeconomice 101
2.1 Asigurarea sustenabilităţii pe termen lung a consumurilor energetice şi materiale bazate pe evaluarea realistă a capacităţii de suport a capitalului natural 103
2.2 Modernizarea treptată a macrostructurii economiei pentru a corespunde cerinţelor sociale şi de mediu 104
2.3 Creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea ratei de ocupare 105
2.4 Îmbunătăţirea managementului micro- şi macro-economic 106
2.5 Politica de investiţii şi diversificarea surselor de finanţare 107
2.6 Menţinerea echilibrelor macro-economice 108
3. Dezvoltarea regională şi acţiunea locală; problematica specifică a dezvoltării rurale 111
3.1 Dezvoltarea regională 112
3.2 Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura şi pescuitul 117
3.3 Implementarea Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21) 123
4. Amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială 125
4.1 Planificarea spaţială 126
4.2 Cadastrul României 130
5. Dimensiunea culturală a dezvoltării durabile 133
6. Capacitatea administrativă şi calitatea serviciilor publice; dezvoltarea durabilă ca măsură a eficienţei guvernării şi a calităţii politicilor publice 139
7. Politica externă şi de securitate: orientări generale şi contribuţii specifice ale României la Politica Externă şi de Securitate Comună şi la Politica Europeană de Securitate şi Apărare ale UE în raport cu cerinţele dezvoltării durabile 143
Partea V Implementare, monitorizare şi raportarea rezultatelor 149
Rezumat executiv
Elementul definitoriu al acestei Strategii Naţionale este racordarea deplină a României la o nouă filosofie a dezvoltării, proprie Uniunii Europene şi larg împărtăşită pe plan mondial – cea a dezvoltării durabile.
Se porneşte de la constatarea că, la sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, după o tranziţie prelungită şi traumatizantă la democraţia pluralistă şi economia de piaţă, România mai are de recuperat decalaje considerabile faţă de celelalte state membre ale Uniunii Europene, simultan cu însuşirea şi transpunerea în practică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în contextul globalizării. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, este o realitate că România are încă o economie bazată pe consumul intensiv de resurse, o societate şi o administraţie aflate încă în căutarea unei viziuni unitare şi un capital natural afectat de riscul unor deteriorări ce pot deveni ireversibile.
Prezenta Strategie stabileşte obiective concrete pentru trecerea, într-un interval de timp rezonabil şi realist, la modelul de dezvoltare generator de valoare adăugată înaltă, propulsat de interesul pentru cunoaştere şi inovare, orientat spre îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii oamenilor şi a relaţiilor dintre ei în armonie cu mediul natural.
Ca orientare generală, lucrarea vizează realizarea următoarelor obiective strategice pe termen scurt, mediu şi lung:
Orizont 2013: Încorporarea organică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile în ansamblul programelor şi politicilor publice ale României ca stat membru al UE.
Orizont 2020: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor Uniunii Europene la principalii indicatori ai dezvoltării durabile.
Orizont 2030: Apropierea semnificativă a României de nivelul mediu din acel an al ţărilor membre ale UE din punctul de vedere al indicatorilor dezvoltării durabile.
Îndeplinirea acestor obiective strategice va asigura, pe termen mediu şi lung, o creştere economică ridicată şi, în consecinţă, o reducere semnificativă a decalajelor economico-sociale dintre România şi celelalte state membre ale UE. Prin prisma indicatorului sintetic prin care se măsoară procesul de convergenţă reală, respectiv produsul intern brut pe locuitor (PIB/loc), la puterea de cumpărare standard (PCS), aplicarea Strategiei creează condiţiile ca PIB/loc exprimat în PCS să depăşească, în anul 2013, jumătate din media UE din acel moment, să se apropie de 80% din media UE în anul 2020 şi să fie uşor superior nivelului mediu european în anul 2030.
Se asigură, astfel, îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene în conformitate cu Tratatul de aderare, precum şi implementarea efectivă a principiilor şi obiectivelor Strategiei Lisabona şi Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE (2006).
Textul este structurat în 5 părţi:
Partea I prezintă cadrul conceptual, defineşte noţiunile cu care se operează, descrie principalele repere ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE (2006), stadiul actual al procesului de elaborare a indicatorilor de bază ai dezvoltării durabile şi măsurile relevante întreprinse de România în perioada de pre- şi post-aderare.
Partea II conţine o evaluare a situaţiei actuale a capitalului natural, antropic, uman şi social din România. Această abordare este conformă cu ultimele recomandări (mai 2008) ale Grupului de Lucru combinat al Oficiului de Statistică al UE (Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) privind măsurarea performanţelor dezvoltării durabile în funcţie de evoluţia celor patru forme de capital.
Partea III înfăţişează o viziune de perspectivă, stabilind obiective precise pe cele trei orizonturi de timp, urmărind strict logica provocărilor cheie şi a temelor inter-sectoriale, aşa cum sunt formulate în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoită.
Partea IV analizează problemele specifice cu care se confruntă România şi stabileşte ţinte pentru accelerarea procesului de trecere la modelul de dezvoltare durabilă, concomitent cu reducerea şi eliminarea decalajelor existente în raport cu nivelul mediu de performanţă al celorlalte state membre ale Uniunii Europene.
Partea V conţine recomandări concrete privind crearea şi modalităţile de funcţionare ale cadrului instituţional menit să asigure implementarea, monitorizarea şi raportarea asupra rezultatelor Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă revizuite. Propunerile ţin seama de experienţa şi practicile statornicite în celelalte state membre ale UE şi vizează adoptarea unor soluţii novatoare, adaptate la condiţiile specifice ale României, privind responsabilizarea autorităţilor publice şi implicarea activă a factorilor sociali în realizarea obiectivelor dezvoltării durabile.
În completarea obiectivelor ce derivă din strategiile, planurile şi programele naţionale de dezvoltare, Strategia stabileşte direcţiile principale de acţiune pentru însuşirea şi aplicarea principiilor dezvoltării durabile în perioada imediat următoare:
· Corelarea raţională a obiectivelor de dezvoltare, inclusiv a programelor investiţionale, în profil inter-sectorial şi regional, cu potenţialul şi capacitatea de susţinere a capitalului natural;
· Modernizarea accelerată a sistemelor de educaţie şi formare profesională şi de sănătate publică, ţinând seama de evoluţiile demografice nefavorabile şi de impactul acestora asupra pieţei muncii;
· Folosirea celor mai bune tehnologii disponibile, din punct de vedere economic şi ecologic, în deciziile investiţionale din fonduri publice pe plan naţional, regional şi local şi stimularea unor asemenea decizii din partea capitalului privat; introducerea fermă a criteriilor de eco-eficienţă în toate activităţile de producţie sau servicii;
· Anticiparea efectelor schimbărilor climatice şi elaborarea atât a unor soluţii de adaptare pe termen lung, cât şi a unor planuri de măsuri de contingenţă inter-sectoriale, cuprinzând portofolii de soluţii alternative pentru situaţii de criză generate de fenomene naturale sau antropice;
· Asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare prin valorificarea avantajelor comparative ale României în privinţa dezvoltării producţiei agricole, inclusiv a produselor organice; corelarea măsurilor de creştere cantitativă şi calitativă a producţiei agricole în vederea asigurării hranei pentru oameni şi animale cu cerinţele de majorare a producţiei de biocombustibili, fără a face rabat de la exigenţele privind menţinerea şi sporirea fertilităţii solului, biodiversităţii şi protejării mediului;
· Necesitatea identificării unor surse suplimentare de finanţare, în condiţii de sustenabilitate, pentru realizarea unor proiecte şi programe de anvergură, în special în domeniile infrastructurii, energiei, protecţiei mediului, siguranţei alimentare, educaţiei, sănătăţii şi serviciilor sociale;
· Protecţia şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural naţional; racordarea la normele şi standardele europene privind calitatea vieţii să fie însoţită de revitalizarea, în modernitate, a unor moduri de vieţuire tradiţionale, în special în zonele montane şi cele umede.
Obiectivele formulate în Strategie, în urma dezbaterilor la nivel naţional şi regional, vizează menţinerea, consolidarea, extinderea şi adaptarea continuă a configuraţiei structurale şi capacităţii funcţionale ale capitalului natural ca fundaţie pentru menţinerea şi sporirea capacităţii sale de suport faţă de presiunea dezvoltării sociale şi creşterii economice şi faţă de impactul previzibil al schimbărilor climatice.
Prezenta Strategie propune o viziune a dezvoltării durabile a României în perspectiva următoarelor două decenii, cu obiective care transced durata ciclurilor electorale şi preferinţele politice conjuncturale.
În paralel cu urmărirea aplicării prevederilor prezentei Strategii, mecanismele executive şi consultative vor începe, încă din anul 2009, un proces de re-evaluare complexă a documentelor programatice, strategiilor şi programelor naţionale, sectoriale şi regionale pentru a le pune de acord cu principiile şi practicile dezvoltării durabile şi cu evoluţia dinamică a reglementărilor UE în materie. Tot în acest cadru se va elabora punctul de vedere al României şi contribuţia sa în cadrul procesului de revizuire a Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE.
Istoricul şi metodologia lucrării
Elaborarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD) într-o formă revizuită este rezultatul obligaţiei asumate de România, în calitate de stat membru al Uniunii Europene, conform obiectivelor convenite la nivel comunitar şi prescripţiilor metodologice ale Comisiei Europene.
Lucrarea reprezintă un proiect comun al Guvernului României, prin Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile (MMDD) şi al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), prin Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă, aprobat prin Hotărârea de Guvern Nr. 1216 din 4 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial Nr. 737 din 31 octombrie 2007.
(a) Pentru derularea proiectului au fost create următoarele structuri organizatorice şi funcţionale:
· Consiliul Naţional de Dezbatere Publică, principalul for deliberativ al procesului de elaborare a Strategiei, cuprinzând reprezentanţii împuterniciţi ai principalelor ministere şi altor instituţii centrale, ai partidelor politice, patronatelor, sindicatelor, comunităţii ştiinţifice şi academice precum şi ai organizaţiilor neguvernamentale interesate şi altor formaţiuni ale societăţii civile.
Consiliul s-a întrunit în sesiuni lunare pentru a discuta versiunile succesive ale proiectului de Strategie, pe tot parcursul elaborării acestuia.
Observaţiile, sugestiile şi recomandările formulate în cadrul şedinţelor Consiliului, precum şi cele transmise ulterior, în scris, au fost luate în considerare în cadrul lucrărilor Grupului de Redactare şi încorporate în versiunea finală a proiectului de Strategie.
Lucrările Consiliului Naţional au fost deschise participării mijloacelor de informare în masă şi au fost reflectate în presa scrisă şi audio-vizuală.
· Consiliile Consultative Regionale s-au întrunit de două ori în fiecare dintre cele 8 regiuni de dezvoltare ale României (în martie şi, respectiv, mai 2008) cu participarea reprezentanţilor autorităţilor publice locale, formaţiunilor asociative, partidelor politice, unităţilor de învăţământ superior şi cercetare, comunităţii de afaceri, camerelor de comerţ şi industrie, sindicatelor, asociaţiilor profesionale, organizaţiilor neguvernamentale şi ai mass media.
Observaţiile formulate în acest cadru au fost examinate de Grupul de Redactare şi încorporate în versiunea finală a proiectului de Strategie.
· Consiliul Ştiinţific, constituit sub egida Academiei Române şi alcătuit din membri titulari sau corespondenţi ai Academiei, a reprezentat forul de avizare a conţinutului proiectului de Strategie din punctul de vedere al acurateţei ştiinţifice.
· Grupul de Redactare, format din specialişti cu competenţe profesionale recunoscute, a elaborat cadrul conceptual, sumarul tematic şi versiunile succesive ale proiectului de Strategie în vederea prezentării spre dezbatere Consiliului Naţional, Consiliilor Regionale şi Consiliului Ştiinţific, a analizat comentariile rezultate din deliberările şi consultările publice, precum şi contribuţiile scrise primite din partea diferitelor instituţii, asociaţii, grupuri sau persoane interesate şi le-a integrat în versiunea finală a proiectului de text.
· Grupurile de lucru s-au constituit la nivelul ministerelor şi agenţiilor guvernamentale pentru furnizarea informaţiilor necesare procesului de elaborare a Strategiei. Datele folosite în versiunea finală a Strategiei au fost verificate şi actualizate pe parcurs, cu sprijinul Comisiei Naţionale de Prognoză şi Institutului Naţional de Statistică.
· Activităţile de secretariat au fost asigurate, în baza Memorandumului de Înţelegere încheiat între Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – România, de către:
Secretariatul operaţional constituit în cadrul MMDD, cu sarcina de a coordona raporturile cu autorităţile administraţiei centrale şi locale şi cu ceilalţi parteneri şi de a întreţine şi păstra corespondenţa oficială legată de desfăşurarea proiectului, şi
Secretariatul tehnic constituit la Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă/PNUD, având ca atribuţii formularea termenilor de referinţă şi selectarea personalului implicat în realizarea proiectului, organizarea procesului de dezbatere publică şi asigurarea logistică a acestuia.
(b) Cadrul metodologic pentru derularea proiectului a fost stabilit în acord cu recomandările Comisiei Europene şi cu practica PNUD.
În prima fază a fost elaborat cadrul conceptual, materializat într-un proiect de sumar care a fost apoi extins prin includerea principalelor teze care urmau să fie dezvoltate în fiecare capitol.
Paralel, a fost alcătuit un inventar al principalelor surse documentare privind principiile, obiectivele şi direcţiile de acţiune pentru implementarea dezvoltării durabile, cuprinzând documentele oficiale relevante ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, Uniunii Europene, precum şi strategiile sau planurile naţionale şi programele operaţionale sectoriale ale României.
În faza următoare, Grupul de Redactare a elaborat, pe specialităţi, variantele preliminare ale capitolelor lucrării, care au fost apoi completate şi corelate cu datele obţinute de la instituţiile guvernamentale pentru a asigura complementaritatea şi coerenţa textului în ansamblu.
Comentariile şi observaţiile formulate pe parcursul dezbaterilor publice precum şi cele primite în scris de la instituţii, asociaţii sau persoane interesate au fost încorporate, în urma analizei efectuate în cadrul Grupului de Redactare, în versiunea finală a proiectului de Strategie.
Toate documentele relevante pentru elaborarea Strategiei (versiunile succesive ale textului de proiect, sursele documentare, minutele şedinţelor Consiliului Naţional de Dezbatere Publică, Consiliilor Consultative Regionale, Consiliului Ştiinţific şi Grupului de Redactare, contribuţiile scrise şi comentariile primite din partea instituţiilor şi persoanelor interesate) au fost afişate pe site-ul Internet al proiectului.
Adresele de contact (la Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă şi agenţia de presă EurActiv), pentru colectarea eventualelor contribuţii scrise, au fost aduse la cunoştinţa publicului prin intermediul mijloacelor de informare în masă.
Paralel cu finalizarea textului proiectului de Strategie s-a realizat versiunea în limba engleză, în vederea obţinerii de consultanţă externă informală înainte de prezentarea oficială a documentului la Comisia Europeană. În această formă, încă nedefinitivată, proiectul de Strategie pentru Dezvoltare Durabilă a României a fost prezentat în cadrul sesiunii secţiunii europene a Clubului de la Roma (Bucureşti, 23-24 mai 2008).
(c) Pentru a ilustra amploarea mecanismului participativ în procesul de elaborare a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României sunt relevante următoarele cifre:
· Număr de dezbateri la nivel naţional: 5.
· Număr de dezbateri la nivel regional: 16.
· Şedinţe ale Consiliului Ştiinţific: 3.
· Întruniri ale Grupului de Redactare în plen sau pe secţiuni tematice: 21.
· Întâlniri ale coordonatorilor Grupului de Redactare cu reprezentanţi ai autorităţilor publice, partidelor politice, asociaţiilor patronale sau profesionale, federaţiilor sindicale, organizaţiilor neguvernamentale, precum şi cu alte grupuri sau persoane interesate: 39.
· Numărul de participanţi la sesiunile de dezbatere publică la nivel naţional, în medie pe fiecare şedinţă: 104.
· Numărul total de participanţi la sesiunile de dezbatere publică la nivel regional: 599.
· Numărul total de intervenţii în sesiunile de dezbatere publică naţionale şi regionale: 143.
· Numărul de contribuţii/observaţii/comentarii scrise primite pe marginea proiectului de Strategie: 291.
· Numărul de accesări ale website-ului dedicat al proiectului www.strategia.ncsd.ro: în medie 550 pe săptămână în perioada noiembrie 2007 – septembrie 2008.
· Numărul de versiuni supuse dezbaterii publice: 6; numărul total de variante revizuite ale versiunilor succesive 41.
Partea I. Cadrul conceptual
1. Introducere: Definiţii necesare
Conceptul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) s-a cristalizat în timp, pe parcursul mai multor decenii, în cadrul unor dezbateri ştiinţifice aprofundate pe plan internaţional şi a căpătat valenţe politice precise în contextul globalizării.
În istoria recentă, prima semnalare a faptului că evoluţiile economice şi sociale ale statelor lumii şi ale omenirii în ansamblu nu mai pot fi separate de consecinţele activităţii umane asupra cadrului natural s-a făcut în raportul din 1972 al Clubului de la Roma intitulat Limitele creşterii (Raportul Meadows). Documentul sintetiza datele privind evoluţia a cinci parametri (creşterea populaţiei, impactul industrializării, efectele poluării, producţia de alimente şi tendinţele de epuizare a resurselor naturale), sugerând concluzia că modelul de dezvoltare practicat în acea perioadă nu poate fi susţinut pe termen lung.
Problematica raporturilor dintre om şi mediul natural a intrat în preocupările comunităţii internaţionale începând cu prima Conferinţă a ONU asupra Mediului (Stockholm, 1972) şi s-a concretizat în lucrările Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare, instituite în 1985. Raportul acestei Comisii, prezentat în 1987 de G. H. Bruntdland şi intitulat Viitorul nostru comun a oferit prima definiţie acceptată a dezvoltării durabile ca fiind „o dezvoltare care satisface nevoile generaţiei actuale fără a compromite şansele viitoarelor generaţii de a-şi satisface propriile nevoi”. Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă rezultatul unei abordări integrate a factorilor politici şi decizionali, în care protecţia mediului şi creşterea economică pe termen lung sunt considerate complementare şi reciproc dependente.
De la acest punct, problemele complexe ale dezvoltării durabile au căpătat o dimensiune politică globală, fiind abordate la cel mai înalt nivel la Conferinţa Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Janeiro (1992), la Sesiunea Specială a Adunării Generale ONU şi adoptarea Obiectivelor Mileniului (2000) şi la Conferinţa Mondială pentru Dezvoltare Durabilă de la Johannesburg (2002). S-au conturat, astfel, programe concrete de acţiune la nivel global şi local (Agenda 21 Locală) conform dictonului „să gândim global şi să acţionăm local”.
În cadrul acestui proces au fost adoptate o seamă de convenţii internaţionale care stabilesc obligaţii precise din partea statelor şi termene stricte de implementare privind schimbările climatice, conservarea biodiversităţii, protejarea fondului forestier şi zonelor umede, limitarea folosirii anumitor produse chimice, accesul la informaţii privind starea mediului şi altele, care conturează un spaţiu juridic internaţional pentru aplicarea în practică a preceptelor dezvoltării durabile.
Se recunoaşte, astfel, că Terra are o capacitate limitată de a satisface cererea crescândă de resurse naturale din partea sistemului socio-economic şi de a absorbi efectele distructive ale folosirii lor. Schimbările climatice, fenomenele de eroziune şi deşertificare, poluarea solului, apei şi aerului, reducerea suprafeţei sistemelor forestiere tropicale şi a zonelor umede, dispariţia sau periclitarea existenţei unui număr mare de specii de plante şi animale terestre sau acvatice, epuizarea accelerată a resurselor naturale neregenerabile au început să aibă efecte negative, măsurabile, asupra dezvoltării socio-economice şi calităţii vieţii oamenilor în zone vaste ale planetei.
Conceptul de dezvoltare durabilă are ca premisă constatarea că civilizaţia umană este un subsistem al ecosferei, dependent de fluxurile de materie şi energie din cadrul acesteia, de stabilitatea şi capacitatea ei de autoreglare. Politicile publice care se elaborează pe această bază, precum prezenta Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României, urmăresc restabilirea şi menţinerea unui echilibru raţional, pe termen lung, între dezvoltarea economică şi integritatea mediului natural în forme înţelese şi acceptate de societate.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opţiunile posibile, ci singura perspectivă raţională a devenirii naţionale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluenţa factorilor economici, sociali şi de mediu.
2. Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă
Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv schimbările climatice, ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale şi erodarea biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005, şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda de la Lisabona, revizuită, pentru creşterea economică şi crearea de noi locuri de muncă drept o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă consultare, Comisia Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a Strategiei de la Goteborg din 2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă. Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă, ce reprezintă fundamentul Strategiei Naţionale a României în domeniu, completează Strategia de la Lisabona şi se doreşte a fi un catalizator pentru cei ce elaborează politici publice şi pentru opinia publică, în scopul schimbării comportamentului în societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească şi implicării active a factorilor decizionali, publici şi privaţi, precum şi a cetăţenilor în elaborarea, implementarea şi monitorizarea obiectivelor dezvoltării durabile.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea, importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali, comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării durabile.
În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
· Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de impactul negativ asupra mediului;
· Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării de orice fel;
· Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri de muncă abundente şi bine plătite;
· Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.
Pentru a asigura integrarea şi corelarea echilibrată a componentelor economice, ecologice şi socio-culturale ale dezvoltării durabile, Strategia UE statuează următoarele principii directoare:
· Promovarea şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului;
· Solidaritatea în interiorul generaţiilor şi între generaţii;
· Cultivarea unei societăţi deschise şi democratice;
· Informarea şi implicarea activă a cetăţenilor în procesul decizional;
· Implicarea mediului de afaceri şi a partenerilor sociali;
· Coerenţa politicilor şi calitatea guvernării la nivel local, regional, naţional şi global;
· Integrarea politicilor economice, sociale şi de mediu prin evaluări de impact şi consultarea factorilor interesaţi;
· Utilizarea cunoştinţelor moderne pentru asigurarea eficienţei economice şi investiţionale;
· Aplicarea principiului precauţiunii în cazul informaţiilor ştiinţifice incerte;
· Aplicarea principiului “poluatorul plăteşte”.
Aspectele de conţinut ale Strategiei UE se concentrează asupra unui număr de 7 provocări cruciale şi 2 domenii trans-sectoriale. Multe dintre ţintele convenite în cadrul UE sunt stabilite în expresie numerică sau procentuală, cu termene stricte de implementare, fiind obligatorii pentru toate statele membre.
Strategia UE stabileşte, de asemenea, proceduri precise de implementare, monitorizare şi urmărire, cu obligaţii de raportare la fiecare doi ani, din partea Comisiei Europene şi statelor membre, asupra angajamentelor asumate. Următorul termen pentru analizarea progreselor înregistrate şi revederea priorităţilor Strategiei UE de către Consiliul European este septembrie 2009, cu obligaţia statelor membre de a raporta asupra implementării Strategiilor Naţionale până cel mai târziu în luna iunie 2009.
Întrucât România s-a angajat să finalizeze propria Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, revizuită, până la sfârşitul anului 2008 şi să o prezinte apoi Comisiei Europene, primul termen de raportare asupra implementării este luna iunie 2011.
3. Indicatorii dezvoltării durabile
Monitorizarea tendinţelor dezvoltării folosind şi indicatori situaţi în afara activităţii economice precede formularea principiilor dezvoltării durabile şi s-a afirmat paralel cu procesul de definire a strategiilor de dezvoltare durabilă elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a Uniunii Europene.
Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de o varietate de instituţii, de la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de experţi sau centre de cercetare până la administraţii locale, guverne naţionale, organizaţii interguvernamentale sau instituţii financiare internaţionale. Amploarea acestor eforturi, care s-au intensificat în ultimii ani atât la nivel naţional cât şi în formule multinaţionale colaborative, reflectă nevoia percepută de a dispune de astfel de instrumente, de a acoperi o plajă diversă de aplicaţii şi de a depăşi o seamă de dificultăţi metodologice. Diferenţele, încă notabile, dintre modalităţile de construcţie, stadiul de dezvoltare şi gradul de utilizare efectivă a unor seturi coerente de indicatori ilustrează complexitatea sarcinii de a regăsi compatibilităţi reale între abordările empirice şi normative din domeniile distincte care se integrează în conceptul dezvoltării durabile: economia, societatea şi capitalul natural. În aceste condiţii, aspectele metodologice, aflate încă într-o fază de fundamentare teoretică, sunt preluate dinamic în procesul de dezvoltare a aplicaţiilor de raportare statistică.
Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile, inclusiv reflectarea în sistemul conturilor naţionale, prin instrumente specifice, a factorilor ecologici şi sociali ai dezvoltării, constituie în continuare un subiect de preocupare prioritară din partea Oficiului de Statistică al Comunităţilor Europene (Eurostat), Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru Colaborare şi Dezvoltare Economică (OCDE). România, prin Institutul Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza actuală, Institutul Naţional de Statistică transmite la Eurostat un sistem parţial de indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în funcţie de datele disponibile. În această etapă, sursele de date pot fi perfecţionate printr-o directă şi eficientă cooperare inter-instituţională, în special pentru cuantificarea elementelor capitalului uman şi social şi a capacităţii de suport a ecosistemelor naturale. Sistemul actual, folosit pentru monitorizarea implementării Strategiei reînnoite pentru Dezvoltare Durabilă a UE (2006), recunoaşte în mod explicit existenţa acestor probleme şi recomandă statelor membre să-şi revizuiască în continuare sursele de date pentru seturile de indicatori, pentru a le asigura calitatea, nivelul de comparaţie şi relevanţa în raport cu obiectivele Strategiei UE.
Unul dintre punctele nodale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite a UE îl reprezintă instituirea unui proces reglementat de monitorizare şi raportare care să armonizeze cerinţele naţionale specifice ale statelor membre cu nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul instituţiilor Uniunii. S-a stabilit ca obiectivele de atins şi instrumentele de măsurare a performanţelor economice în raport cu responsabilităţile sociale şi de mediu să fie definite printr-un dialog constructiv angajat de Comisia Europeană şi de fiecare stat membru al UE cu comunitatea de afaceri, partenerii sociali şi formaţiunile relevante ale societăţii civile.
Comisia Europeană, cu asistenţa grupului de lucru pentru indicatorii dezvoltării durabile, a fost însărcinată să continue dezvoltarea setului de indicatori pentru a îmbunătăţi omogenitatea raportării. O primă versiune a acestui set de indicatori a fost folosită pentru primul raport de evaluare (2007) a Strategiei UE reînnoite. În forma sa curentă, mecanismul de monitorizare evidenţiază anumite categorii de indicatori aflate încă în stadiul de dezvoltare. Setul existent de indicatori este considerat adecvat pentru monitorizarea ţintelor cantitative ale Strategiei UE, dar incomplet sau insuficient pentru urmărirea şi evaluarea obiectivelor calitative (de exemplu, buna guvernare).
Structura de indicatori produsă de Eurostat pentru primul raport de monitorizare a Strategiei UE reînnoite asociază fiecărei dimensiuni strategice un indicator reprezentativ (Nivel 1), un set de indicatori pentru obiectivele operaţionale subordonate (Nivel 2) şi indicatori descriptivi ai domeniilor de intervenţie pentru politicile asociate (Nivel 3). Un set suplimentar de indicatori, în afara acestei structuri (indicatorii contextuali), este inclus pentru fenomenele greu de interpretat normativ sau al căror răspuns la intervenţii rămâne neidentificat.
În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele membre ale UE au obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi utilizării instrumentelor statistice de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei Strategii Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a raportărilor asupra implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la nivelul Uniunii Europene. Este vorba, prin urmare, de un proces continuu, în care revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a Strategiei UE reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare pentru implementarea obiectivelor convenite.
Pentru urmărirea şi verificarea implementării prezentei Strategii Naţionale se va crea şi întreţine un sistem naţional de indicatori statistici ai dezvoltării durabile, armonizat şi congruent cu sistemul relevant de indicatori utilizat la nivelul UE, pentru monitorizarea progreselor naţionale în raport cu Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene. Colectarea şi prelucrarea informaţiilor de încredere, cuantificate şi actualizate regulat, agregate la nivelul indicatorilor de dezvoltare durabilă, va permite măsurarea performanţelor în atingerea obiectivelor stabilite de Strategie şi raportarea corectă asupra rezultatelor. Se are în vedere operaţionalizarea a două tipuri de indicatori:
· Indicatorii naţionali de dezvoltare durabilă, focalizaţi pe priorităţile-cheie exprimate prin ţinte cuantificabile care să permită, totodată, compararea performanţelor naţionale cu cele ale partenerilor internaţionali şi cu obiectivele Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite. Acest set de indicatori se va baza pe rezultatele grupului de lucru Eurostat-UNECE-OCDE şi va fi reactualizat în permanenţă.
· Indicatorii de progres ai Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României, acoperind întregul pachet de politici pe care aceasta le generează, inclusiv a celor ce nu sunt cuprinse în Strategia UE. În acest mod, toate politicile vor forma obiectul monitorizării, urmărind responsabilizarea decidenţilor politici şi permiţând opiniei publice să evalueze succesul acţiunilor întreprinse.
Ansamblul activităţilor legate de elaborarea sistemului naţional de indicatori ai dezvoltării durabile se va desfăşura sub îndrumarea şi controlul Comitetului Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă propus în Partea V a prezentei Strategii. În acest cadru urmează să se stabilească mandatul, componenţa şi modul de organizare a grupului de lucru pentru indicatorii dezvoltării durabile, termenele de execuţie, pe etape (ţinând seama de faptul că primul termen de raportare asupra implementării Strategiei Naţionale este luna iunie 2011) precum şi rolul de coordonare conceptuală şi metodologică al Institutului Naţional de Statistică.
4. Măsurile de conformitate cu obiectivele dezvoltării durabile adoptate de România în procesul de pre- şi post-aderare
Conştientizarea discrepanţelor dintre modelul de dezvoltare şi capacitatea de suport a capitalului natural s-a instalat treptat în România în anii 70-80 ai secolului trecut şi a fost limitată, pentru început, la unele cercuri intelectuale şi academice, cu slab ecou la nivelul decidenţilor politici. Schimbările politice profunde începute în decembrie 1989 şi, mai ales, accesul la informaţii ce nu fuseseră publice în timpul regimului comunist au extins considerabil aria preocupărilor în acest domeniu în rândul opiniei publice şi mass media. Au luat fiinţă, în scurt timp, numeroase organizaţii neguvernamentale şi chiar partide politice ecologiste, în simetrie cu cele existente în ţările Europei Occidentale. La nivelul structurilor executive şi legislative, s-au creat instituţii axate pe problematica de mediu (minister, comisii parlamentare) şi s-au emis primele acte de legislaţie primară şi secundară în domeniu.
Într-o prima etapă, încorporarea parţială a principiilor dezvoltării durabile în politicile publice a avut loc sub impulsul dezbaterilor din cadrul ONU şi agenţiilor sale specializate prin asumarea unor obligaţii precise în baza declaraţiilor şi convenţiilor la care România a devenit parte (fiind, de exemplu, prima ţară europeană care a ratificat Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice). Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a conferit un plus de concreteţe acestor preocupări, punând pe primul plan adoptarea unei noi filosofii a dezvoltării care să asigure corelarea organică a aspectelor economice, sociale şi de mediu şi însuşirea, în integralitatea sa, a acquis-ului comunitar.
În perioada 1997-1999 a fost elaborată pentru prima dată, cu asistenţă din partea Programului ONU pentru Dezvoltare (PNUD), o Strategie Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, care a fost definitivată în urma unui număr mare de contribuţii asamblate într-un cadru larg participativ şi adoptată ca document oficial al Guvernului României. Deşi impactul acestui document asupra politicilor publice la nivel naţional a fost relativ restrâns, el a oferit cadrul conceptual şi metodologia de consultare a factorilor interesaţi pentru implementarea cu succes a programului Agenda Locală 21 într-un număr de circa 40 municipalităţi şi judeţe. După aderarea României la UE, Strategia din 1999 a format obiectul unei raportări interimare către Comisia Europeană asupra aplicării obiectivelor dezvoltării durabile, în iulie 2007.
Demersurile pentru elaborarea unei strategii complexe de dezvoltare durabilă a României, cu orizont de timp 2025, au continuat, la iniţiativa Preşedintelui României şi sub egida Academiei Române, pe parcursul anilor 2002-2004, însă nu şi-au găsit finalizarea într-un document coerent şi au rămas în stadiul de proiect.
În absenţa unei strategii de dezvoltare durabilă actualizate conform directivelor în materie ale Uniunii Europene, documentele programatice şi strategiile sectoriale elaborate în România în perioada pre- şi post-aderare conţin prevederi relevante şi obiective-ţintă precise (în unele cazuri) care au constituit, în cea mai mare măsură, baza de referinţă pentru redactarea prezentului proiect de Strategie.
Tratatul de Aderare România – Uniunea Europeană, semnat la 25 aprilie 2005, şi protocoalele anexate cuprind angajamentele concrete ale României de transpunere în practică a întregului acquis comunitar şi prevăd unele decalări ale termenelor de implementare ale unor obligaţii de mediu (până în 2015 pentru instalaţiile industriale cu grad ridicat şi complex de poluare, până la 16 iulie 2017 pentru depozitele municipale de deşeuri, 2018 pentru extinderea sistemelor urbane de alimentare cu apă potabilă şi tratare a apelor uzate).
Planul Naţional de Dezvoltare 2007-2013 (PND) reprezintă documentul de planificare strategică şi programare financiară multianuală care orientează şi stimulează dezvoltarea economică şi socială a ţării în concordanţă cu principiile Politicii de Coeziune a Uniunii Europene. Planul stabileşte drept obiectiv global reducerea cât mai rapidă a disparităţilor de dezvoltare socio-economică dintre România şi celelalte state membre ale Uniunii Europene şi detaliază obiectivele specifice ale procesului pe 6 direcţii prioritare care integrează direct şi/sau indirect cerinţele dezvoltării durabile pe termen scurt şi mediu:
· Obiectivul creşterii competitivităţii şi dezvoltării economiei bazate pe cunoaştere include, ca una dintre principalele subpriorităţi, îmbunătăţirea eficienţei energetice şi valorificarea resurselor regenerabile de energie în vederea reducerii efectelor schimbărilor climatice;
· Aducerea la standarde europene a infrastructurii de bază pune accentul pe dezvoltarea durabilă a infrastructurii şi mijloacelor de transport prin reducerea impactului asupra mediului, promovarea transportului intermodal, îmbunătăţirea siguranţei traficului şi protecţia elementelor critice de infrastructură;
· Prioritatea privind protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului prevede îmbunătăţirea standardelor de viaţă pe baza asigurării serviciilor de utilităţi publice, în special în ceea ce priveşte gestionarea apei şi deşeurilor; îmbunătăţirea sistemelor sectoriale şi regionale ale managementului de mediu; conservarea biodiversităţii; reconstrucţia ecologică; prevenirea riscurilor şi intervenţia în cazul unor calamităţi naturale;
· Perfecţionarea şi utilizarea mai eficientă a capitalului uman are în vedere promovarea incluziunii sociale şi întărirea capacităţii administrative pentru dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne şi flexibile, îmbunătăţirea relevanţei sistemului de educaţie şi formare profesională pentru ocuparea forţei de muncă, stimularea culturii antreprenoriale;
· Dezvoltarea economiei rurale şi creşterea productivităţii în sectorul agricol, silvic şi piscicol conţine prevederi privind utilizarea raţională a fondului funciar, reabilitarea ecologică a unor terenuri degradate sau poluate, siguranţa alimentară, bunăstarea animalelor, încurajarea acvaculturii în zonele costiere;
· Obiectivul de diminuare a disparităţilor de dezvoltare între regiuni şi în interiorul acestora are în vedere, printre altele, îmbunătăţirea performanţei administrative şi a infrastructurii publice locale, protecţia patrimoniului natural şi cultural, dezvoltarea rurală integrată, regenerarea zonelor urbane afectate de restructurarea industrială, consolidarea mediului de afaceri şi promovarea inovării. Sunt prevăzute, de asemenea, acţiuni în domeniul cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale în vederea integrării socio-economice a zonelor de graniţă şi creşterea accesibilităţii regiunilor României în cadrul teritoriului UE.
Programarea financiară a Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013 estimează investiţiile necesare, eşalonate pe ani, în valoare totală de circa 58,67 miliarde euro.
Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2013 (CSNR), aprobat de Comisia Europeană la 25 iunie 2007, stabileşte priorităţile de intervenţie ale Instrumentelor Structurale ale UE (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune) în cadrul politicii de coeziune economică şi socială şi face legătura între priorităţile Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013 şi cele ale UE stabilite prin Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013 şi Strategia Lisabona revizuită. CSNR prezintă situaţia socio-economică a României la momentul aderării, analiza punctelor tari şi slabe, oportunităţilor şi ameninţărilor (SWOT), viziunea strategică şi sinteza Programelor Operaţionale Sectoriale (POS) şi Programului Operaţional Regional (POR) ce urmează a fi implementate în cadrul obiectivului Convergenţă.
Pentru realizarea viziunii strategice a CSNR, în cadrul politicii de coeziune, Comisia Europeană a alocat României pentru perioada 2007-2013 o sumă totală de aproximativ 19,67 miliarde euro, din care 19,21 miliarde pentru obiectivul Convergenţă (cu o cofinanţare naţională estimată la 5,53 miliarde euro constituită în proporţie de 73% din surse publice şi 27% din surse private) şi 0,46 miliarde euro pentru obiectivul Cooperare Teritorială Europeană.
Cadrul Strategic Naţional de Referinţă, împreună cu Programul Naţional de Reformă şi Programul de Convergenţă răspund eforturilor de realizare a obiectivelor de convergenţă prin definirea direcţiilor de acţiune la nivel naţional pentru încadrarea în obiectivele politicilor şi strategiilor europene.
Elemente factuale şi analitice utile privind diagnosticul situaţiei actuale din România, evaluarea politicilor publice şi a decalajelor faţă de performanţele medii din celelalte ţări ale UE sunt conţinute în proiectul de Strategie post-aderare a României elaborat de Guvern în anul 2007.
Măsurile întreprinse de România pentru îndeplinirea celor 8 ţinte convenite în cadrul ONU privind problematica globală a dezvoltării durabile sunt prezentate în cel de-al doilea Raport asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, adoptat de Guvernul României la 18 septembrie 2007.
Conţinutul acestor documente şi măsurile luate pentru implementarea lor în primul an după aderarea României la UE prezintă un grad substanţial de relevanţă pentru efortul de a face faţă provocărilor-cheie şi de a realiza obiectivele Strategiei Uniunii Europene pentru Dezvoltare Durabilă reînnoite din 9 iunie 2006. Se constată, în acelaşi timp, existenţa unor suprapuneri sau omisiuni din punctul de vedere al coordonării interdepartamentale, faptul că strategiile şi programele existente acoperă orizonturi diferite de timp şi, mai ales, nu sunt subsumate unei viziuni integratoare, aşa cum este cea oferită de conceptul dezvoltării durabile.
Partea II. Situaţia actuală a sistemului socio-economic şi capitalului natural al României
Pentru a acţiona în mod realist, în cunoştinţă de cauză, pe direcţia strategică a dezvoltării durabile este necesar ca România, cetăţenii săi şi partenerii săi externi să aibă o reprezentare clară asupra punctului de pornire la drum, asupra activelor reale ale ţării, dar şi asupra tarelor moştenite dintr-un trecut istoric complicat. Prin urmare, în condiţiile specifice ale României, racordarea la procesul de tranziţie către noul model de dezvoltare durabilă, în care ţara este angajată alături de celelalte state membre ale Uniunii Europene, trebuie să fie conjugat cu un efort propriu suplimentar vizând recuperarea unor substanţiale rămâneri în urmă pe mai multe paliere ale sistemului naţional.
1. Capitalul natural
România este o ţară de dimensiuni medii în contextul Uniunii Europene, cu o suprafaţă de 238.391 kilometri pătraţi (aproximativ egală cu cea a Marii Britanii) şi o populaţie de 21.584.365 locuitori (aproximativ egală cu cea a Ungariei şi Republicii Cehe luate împreună, la nivelul anului 2006), localizată în bazinele hidrografice ale Dunării şi Mării Negre şi traversată de lanţul muntos carpatic.
Teritoriul României se suprapune peste 5 din cele 11 regiuni bio-geografice ale Europei: alpină, continentală, panonică, pontică şi stepică şi se află, de asemenea, la joncţiunea dintre sub-zonele floristice şi faunistice palearctice: mediteraneană, pontică şi eurasiatică. Poziţia geografică, complexitatea fiziografică, litologică şi distribuirea radială a gradienţilor altitudinali ai formelor de relief creează o mare diversitate de condiţii mezo- şi microclimatice şi pedologice. Această variabilitate a compoziţiei şi structurii substratului şi condiţiilor abiotice determină bogăţia, distribuţia şi nivelul de reprezentare ale tipurilor de habitate naturale pe teritoriul României. Din cele 198 habitate inventariate pe continentul european (dintre care 65 prioritare) în România se regăsesc 94 (23 prioritare), iar din cele 14 biomuri identificate la nivel mondial 5 se afla în România: păduri temperate de conifere, păduri temperate de foioase, păşuni, sisteme montane mixte şi lacuri. Se constată existenţa unei varietăţi remarcabile de specii şi taxoni superiori de plante şi animale şi tipuri de ecosisteme, deşi inventarul este încă incomplet în cazul speciilor, iar cel al resurselor genetice se află într-o fază incipientă.
Varietatea şi proporţionalitatea relativă a formelor de relief prezintă caracteristici unice în Europa şi rare pe glob: 28% masive muntoase (altitudine peste 1.000 metri), 42% dealuri şi podişuri (altitudine între 300 şi 1.000 m) şi 30% câmpii (altitudine sub 300 m).
În România se află 54% din lanţul Munţilor Carpaţi, de o altitudine mijlocie (în medie 1.136 metri), doar câteva piscuri depăşind 2.500 m. Munţii reprezintă porţiunea cea mai puţin modificată antropic, cu o densitate redusă a populaţiei stabile şi localităţi mici, aflate în curs de depopulare datorită migraţiei interne şi externe în urma dispariţiei unor îndeletniciri tradiţionale. Aceasta explică şi amplasarea în regiunile montane a 12 din cele 13 parcuri naţionale şi 9 din cele 14 parcuri naturale.
Zona de dealuri şi podişuri a suferit intervenţii mai extinse ale activităţii umane (aşezări urbane şi rurale, elemente de infrastructură, plantaţii de vii şi pomi fructiferi, culturi de plante tehnice şi cereale, creşterea animalelor, exploatări forestiere, extracţie de hidrocarburi, minerit, întreprinderi industriale), fiind supusă unor fenomene mai accentuate de deteriorare prin despăduriri, eroziune, alunecări de teren, degradarea solului. Cu toate acestea, regiunea de dealuri şi podişuri înalte conţine o gamă variată de zone ocrotite şi prezintă un potenţial însemnat pentru selectarea unor noi areale nealterate sau slab modificate antropic.
Regiunile de câmpie sunt cele mai dens populate şi intens exploatate, arealele naturale care s-au păstrat reprezentând o excepţie. Inundaţiile severe din vara anului 2005 au afectat în special lunca Dunării, unde s-au realizat înainte de 1989 masive lucrări de îndiguiri şi desecări. Acest fapt a readus în atenţie necesitatea reintroducerii în sistem natural a unor însemnate suprafeţe de teren, cu efecte ecologice şi economice benefice.
Delta Dunării, cea mai extinsă zonă umedă din Europa cu o suprafaţă de 5.050 kilometri pătraţi (din care 4.340 pe teritoriul României), a căpătat statutul de rezervaţie a biosferei de interes mondial şi se bucură de atenţie şi monitorizare specială din partea UNESCO şi Convenţiei Ramsar. Litoralul românesc al Mării Negre se întinde pe o lungime de circa 245 kilometri, între frontierele de stat cu Ucraina şi, respectiv, Bulgaria, iar platoul continental (până la 200 metri adâncime) cuprinde 24.000 km pătraţi din totalul de 144.000 (16,6%). Zona de litoral este supusă unui accentuat proces de eroziune (circa 2.400 hectare de plajă pierdute în ultimii 35 de ani), afectând nu numai activităţile turistice dar periclitând siguranţa locuinţelor şi bunăstarea publică.
Resursele de apă ale României prezintă particularitatea că o proporţie de 97,8% din reţeaua hidrografică este colectată de fluviul Dunărea cu o lungime de 1.075 km pe teritoriul ţării (din totalul de 2.860 km). Resursa hidrologică (naturală) exprimată prin stocul mediu multianual al apelor curgătoare este de 128,10 miliarde metri cubi pe an, din care 40,4 miliarde din râurile interioare, iar 87,7 miliarde din partea ce revine României din stocul mediu multianual al Dunării. Volumul apelor subterane este estimat la 9,62 miliarde metri cubi pe an. România dispune de un potenţial considerabil în privinţa apelor minerale naturale de calitate, cu o rezervă exploatabilă de circa 45 milioane metri cubi pe an, din care se valorifică doar 40% (peste 2.000 de izvoare naturale şi resurse de adâncime în circa 500 de locaţii).
De-a lungul anilor, activităţile antropice au afectat calitatea apelor de suprafaţă şi subterane, îndeosebi a celor freatice. Doar 57,5% din lungimea totală a râurilor monitorizate calitativ reprezintă ape apte a fi utilizate pentru alimentarea centralizată cu apă potabilă. Din totalul resurselor potenţiale, doar 45,5% sunt tehnic utilizabile, în special din cauza contaminării resurselor. Ca urmare, resursa de apă utilizabilă este în România de 2.660 metri cubi pe locuitor pe an (faţă de potenţialul de 5.930 metri cubi/an/locuitor) în comparaţie cu media Europeană de peste 4.000 metri cubi/an/locuitor, ceea ce plasează România printre statele cu resurse utilizabile de apă relativ scăzute.
Râurile interioare se alimentează predominant din ploi şi zăpezi, mai puţin din izvoare subterane, ceea ce duce la un înalt grad de dependenţă şi vulnerabilitate faţă de condiţiile climatice. Resursa hidrologică este neuniform distribuită pe teritoriul ţării şi are o mare variabilitate nu numai sezonieră ci şi de la an la an.
Pe termen mediu şi lung, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, industriei, agriculturii şi altor folosinţe nu este posibilă în România fără realizarea unor lucrări hidrotehnice de anvergură, care să redistribuie în timp şi spaţiu resursele hidrologice (baraje, lacuri de acumulare, derivaţii interbazinale de debite).
Clima României este temperat continentală, cu variaţiuni regionale importante (8-12 luni pe an cu temperaturi pozitive în zonele sudice şi de litoral faţă de 4 luni în zonele montane înalte). Se înregistrează destul de frecvent valuri de căldură, cu temperaturi de peste 40 grade C (trei asemenea valuri la Bucureşti în vara 2007), şi de frig, cu temperaturi sub -30 grade C, în special în depresiunile intramontane. Precipitaţiile, cu o medie multianuală de 640 milimetri la nivelul întregii ţări, prezintă, de asemenea, diferenţe notabile între regiuni (între 1.200-1.400 mm pe an în zonele montane înalte şi 400-500 mm în principalele zone agricole din jumătatea sudică), precum şi în timp, perioadele de uscăciune şi secetă severă alternând, uneori chiar în cursul aceluiaşi an, cu perioade cu umiditate excedentară care produc daune însemnate (inundaţii, alunecări de teren). Existenţa unor locaţii unde media anuală a vitezei vântului depăşeşte 4 metri pe secundă şi a altor zone extinse unde durata de strălucire a soarelui depăşeşte 2.000 ore anual indică un potenţial considerabil pentru utilizarea acestor surse regenerabile de energie.
România se situează printre ţările europene cu risc seismic mare, având pe teritoriu o zona tectonică activă (Vrancea), generatoare uneori de cutremure catastrofale, cu o intensitate de peste 7 grade pe scala Richter.
După nivelul şi modul de intervenţie al populaţiei umane, fondul funciar al României cuprinde:
· 61.7% din total reprezintă terenuri destinate activităţilor cu specific agricol (circa 14,7 milioane hectare), din care 64,1% teren arabil folosit extensiv şi intensiv pentru culturi agricole (adică 0,45 hectare pe cap de locuitor, plasând România pe locul 5 în Europa), 22,6% terenuri cu vegetaţie ierboasă folosite ca păşuni naturale şi semi-naturale, 10,4% terenuri cu vegetaţie ierboasă folosite în regim semi-natural pentru producerea furajelor, 3% terenuri folosite pentru plantaţii şi pepiniere viticole şi pomicole;
· 27% din suprafaţă este ocupată de fondul forestier (circa 6,43 milioane hectare), din care 3% (aproximativ 200 mii ha) înregistrate ca păduri primare şi restul de 97% ca păduri secundare şi terenuri cu vegetaţie forestieră; dacă se iau în consideraţie numai pădurile ecologic funcţionale, gradul de împădurire este de numai 23%. Procentul de împădurire în România este cu mult sub cel al altor ţări europene cu condiţii naturale similare (Slovenia 57%, Austria 47%, Bosnia 53%, Slovacia 41%), reprezentând circa jumătate din proporţia optimă pentru România (40-45%);
· 3,56% (841,8 mii ha) din total este reprezentat de corpuri de apă de suprafaţă (râuri, lacuri, bălţi), la care se adaugă platoul continental al Mării Negre;
· 1,9% (463,0 mii ha) îl constituie terenurile degradate sau cu potenţial productiv foarte scăzut;
· 5.77% (circa 1,06 milioane ha) reprezintă terenuri folosite pentru infrastructura fizică (capitalul fizic construit) a componentelor sistemului socio-economic.
Din punctul de vedere al patrimoniului de resurse neregenerabile, Romania dispune de rezerve minerale încă neexploatate estimate de peste 20 miliarde tone: minereuri neferoase (resurse potenţiale 2,21 miliarde tone), minereuri feroase (resurse potenţiale 58,6 milioane tone), sare (resurse potenţiale 16,96 miliarde tone), minereuri nemetalifere (resurse potenţiale 292,8 milioane tone), nisipuri şi pietrişuri (resurse potenţiale 456,9 milioane tone), roci ornamentale (resurse potenţiale 34,5 milioane tone, dintre care 6,39 milioane tone marmură).
După modul de folosinţă au fost identificate 1.900 zăcăminte cu substanţe utile ne-energetice: minerale metalice (cupru, fier, mangan, minereuri polimetalice, auro-argentifere, molibden etc.), minerale industriale (sare, feldspat, caolin, turbă, talc, bentonite, diatomite etc.) şi minerale pentru industria materialelor de construcţie (calcare, cretă, cuarţite, gresii, andezit, granit, marmură, nisipuri, argile, pietriş, gips).
Rezervele de ţiţei sunt estimate la circa 74 milioane tone, iar cele de gaze naturale la aproape 185 miliarde metri cubi.
Ca rezultat al unor intervenţii neraţionale (poluare prin activităţi industriale, în special miniere, petroliere şi chimice, depozitarea de deşeuri sau efectuarea necorespunzătoare a lucrărilor agricole, slaba reacţie faţă de fenomenele de eroziune) se constată compactări, distrugeri ale structurii solului, epuizări ale substanţelor nutritive, ducând la diminuarea fertilităţii solurilor folosite în agricultură. Sub acest aspect. solurile din România au, la nivelul anului 2007, în proporţie de 52% o fertilitate redusă sau foarte redusă, 20,7% o fertilitate moderată şi doar 27% posedă o fertilitate ridicată şi foarte ridicată.
În ceea ce priveşte structura ecologică a capitalului natural, se constată că actuala configuraţie (compoziţie, ponderea categoriilor de ecosisteme, distribuţia spaţială) deţine încă 53% de ecosisteme naturale şi semi-naturale care îşi menţin în bună parte caracterul multifuncţional şi generează pe cont propriu o gamă largă de resurse şi servicii pentru susţinerea şi alimentarea populaţiei şi activităţilor economice.
· O gamă de 150 tipuri de ecosisteme forestiere, diferenţiate în funcţie de specia sau grupul de specii dominante de arbori din componenţa covorului vegetal, tipul şi cantitatea de humus în sol, regimul hidric şi ionic al solului etc.;
· 227 tipuri de pădure în care au fost descrise 42 tipuri de strat ierbos sub-arbustiv;
· 364 tipuri de staţiuni;
· O gamă largă de ecosisteme terestre cu vegetaţie ierboasă (păşuni alpine, păşuni şi fâneţe din zonele de deal şi munte, păşuni de stepă, păşuni şi fâneţe de luncă);
· O mare varietate de ecosisteme acvatice din care 3.480 râuri (62% permanente); 246 lacuri alpine, lacuri de baraj, lacuri şi bălţi în zona de câmpie, lunci inundabile, Delta Dunării; 129 corpuri de apă subterană şi acvatoriul marin de pe platoul continental al Mării Negre.
În jur de 45% din structura ecologică a capitalului natural este în prezent constituită din ecosisteme agricole preponderent mono-funcţionale care au fost organizate, înainte de 1990, pentru producţia intensivă de resurse alimentare de origine vegetală şi animală sau de materii prime pentru industria alimentară şi textilă. În ultimii 18 ani, majoritatea marilor exploataţii agricole de stat sau colective şi infrastructura lor fizică (sisteme de irigaţii pentru servirea a circa 3 milioane hectare de teren arabil, bazele de unelte şi maşini agricole, infrastructura fermelor zootehnice) au fost descompuse în peste 4 milioane de ferme mici (preponderent de subzistenţă) sau abandonate, distruse sau deteriorate.
Sistemele de producţie agricolă din structura capitalului natural sunt afectate în proporţie de peste 40% de fenomenul de eroziune (pierderile sunt estimate la 150 milioane tone pe an, din care 1,5 milioane tone de humus), secetă prelungită şi frecventă, alunecări de teren, carenţă de fosfor şi potasiu şi existenţa a circa 2,5 milioane hectare de terenuri degradate. În ultimii ani, între 10% şi 20% din suprafaţa terenurilor arabile au rămas necultivate (17% în 2006).
În privinţa biodiversităţii, România a adus în Uniunea Europeană un patrimoniu valoros, cu numeroase specii de plante şi animale, unele endemice, care sunt extincte sau rare în alte părţi ale Europei. Deşi vegetaţia naturală deţine o pondere redusă în zonele de câmpie, podişuri şi dealuri joase, există încă suprafeţe însemnate în care intervenţia omului a fost minimă (regiunile de munte şi dealuri înalte, Delta Dunării, sistemele lagunare şi luncile unor râuri).
În componenţa structurii ecologice a capitalului natural, în mod special a părţii care funcţionează în regim natural sau semi-natural, s-a menţinut un nivel destul de ridicat al diversităţii biologice şi a unor stocuri, unele dintre acestea sustenabile, de plante şi animale. Ecosistemele naturale şi semi-naturale şi cele în care s-a practicat sau se practică agricultura extensivă sau semi-intensivă au în componenţa lor: 3.630 specii de plante şi 688 specii de alge; 105 specii de mamifere, inclusiv carnivore mari; 25 specii de reptile; 19 specii de amfibieni; 216 specii de peşti; 30.000 specii de insecte; 860 specii de crustacee; 688 specii de moluşte. Completarea inventarului speciilor şi a bazei de date pentru a acoperi şi alte grupe taxonomice, inclusiv diversitatea biologică din sistemele de producţie agricolă (soiuri de plante şi rase de animale autohtone) va necesita, încă, un proces de durată, dependent de nivelul expertizei profesionale, de modul de organizare a investigaţiei şi de gradul de acoperire a tuturor categoriilor de ecosisteme.
Populaţiile prin care speciile de plante şi animale sunt reprezentate în structura diferitelor tipuri de ecosisteme sunt, de fapt, unităţile elementare cheie de care depind strict funcţiile ecosistemelor şi capacitatea acestora de a genera fluxuri de resurse şi servicii. Acestea sunt, de asemenea, purtătoarele patrimoniului genetic şi, deci, a potenţialului adaptativ al ecosistemelor (componente ale capitalului natural) şi al tehnologiilor de producţie din sistemele economice în condiţiile modificărilor ce survin în regimul de funcţionare a sistemului climatic. Recunoaşterea rolului îndeplinit de speciile de plante şi animale în structurarea, funcţionarea şi dinamica elementelor componente ale capitalului natural şi a faptului că în ultimele decenii rata de erodare (prin extincţia unor specii sau creşterea numărului speciilor vulnerabile, în stare critică sau în pericol de dispariţie) a diversităţii biologice şi, în mod implicit, a structurii ecologice a capitalului natural a făcut obiectul unor convenţii internaţionale şi Directive specifice ale UE pe care România, ca stat membru, are datoria să le aplice.
Principalii factori care au indus, în ultimele decenii, modificarea compoziţiei şi structurii ecologice, respectiv a capacităţii de susţinere şi bio-productive a capitalului natural al României pot fi identificaţi în obiectivele strategiilor de dezvoltare socio-economică şi în mijloacele folosite pentru punerea lor în practică în perioada 1960-1989, generând dezechilibre şi discontinuităţi care au fost corectate doar parţial, sub impulsul spontan al mecanismelor de piaţă, în perioada 1990-2007:
· Extinderea şi intensificarea sistemelor de producţie agricole prin transformarea unor ecosisteme naturale sau semi-naturale în terenuri arabile şi amenajarea lor pentru aplicarea tehnologiilor de producţie intensivă (luncile inundabile ale râurilor principale şi în special lunca Dunării au fost îndiguite şi transformate în ecosisteme agricole intensive în proporţie de 20-80%; o mare parte din păşunile cu vegetaţie de stepă şi a terenurilor cu exces de umiditate au fost transformate în terenuri arabile; perdelele forestiere şi multe corpuri de pădure din zona de câmpie sau din luncile râurilor au fost defrişate etc.);
· Industrializarea rapidă prin dezvoltarea infrastructurii de producţie în mari unităţi, cu precădere în sectoarele metalurgiei feroase şi neferoase, industriei chimice şi petrochimice, construcţiilor de maşini a antrenat creşterea consumului de resurse ne-regenerabile (minerale şi energetice) din surse autohtone şi externe, contribuind masiv la poluarea aerului, apelor de suprafaţă şi subterane şi a solului; la aceasta s-a adăugat poluarea directă şi indirectă cauzată de gestionarea defectuoasă a instalaţiilor de depoluare sau chiar lipsa acestora în cadrul capacităţilor de producţie din marea industrie, inclusiv cea a cimentului, îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor;
· Concentrarea industriei forestiere în mari unităţi, ceea ce a favorizat supraexploatarea pădurilor naturale şi, implicit, dezechilibrarea ecologică a multor bazine hidrografice montane;
· Executarea de lucrări hidrotehnice ample pentru crearea acumulărilor de apă şi protecţia împotriva inundaţiilor;
· Creşterea capacităţii de producţie a energiei electrice, inclusiv în centrale termoelectrice mari, bazate pe consumul de cărbune inferior;
· Dezvoltarea urbană şi transferul de populaţie din mediul rural, însoţite de măsuri insuficiente pentru colectarea şi tratarea corespunzătoare a deşeurilor şi apelor uzate;
· Dezvoltarea infrastructurii de transport, cu accent pe cel feroviar, fluvial şi maritim în condiţiile menţinerii unui parc de mijloace de transport, inclusiv auto, învechite fizic şi moral;
· Extinderea activităţilor de minerit la suprafaţă şi acumularea haldelor de steril;
· Diversificarea surselor şi creşterea densităţii emisiilor în fază lichidă, gazoasă şi solidă şi intensificarea procesului de poluare prin încălcarea frecventă a limitelor maxime de emisie a agenţilor poluanţi şi a prevederilor legale privind protecţia mediului;
· Supraexploatarea resurselor naturale regenerabile şi neregenerabile pentru a alimenta procesele de producţie din economie;
· Introducerea intenţionată sau involuntară de specii străine în ecosistemele naturale sau agricole; pentru o bună parte din acestea s-au acumulat date semnificative care probează potenţialul lor invaziv şi de perturbare a sistemelor naturale şi semi-naturale.
În procesul prelungit de tranziţie spre guvernare democratică şi economia de piaţă funcţională au coexistat în diferite grade obiective politice şi forme de gestionare aparţinând atât vechiului cât şi noului ciclu de dezvoltare: proprietatea de stat şi cea privată, administrare centralizată şi descentralizată, sisteme de producţie agricolă intensive şi cele de subzistenţă.
Consecinţele majore asupra capitalului natural produse de asemenea planuri şi programe sectoriale derulate în absenţa unei strategii unificatoare coerente, care să reflecte complexitatea interdependenţelor directe şi indirecte dintre sectoarele sistemului socio-economic şi componentele capitalului natural, la diferite scări de timp şi de spaţiu, se regăsesc într-o seamă de modificări semnificative de ordin calitativ şi cantitativ în structura şi funcţionarea acestora din urmă. Din perspectiva principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile principalele consecinţe relevante asupra stării capitalului natural sunt:
· Manifestarea unui proces activ de erodare a diversităţii biologice care se exprimă prin: dispariţia unor specii de plante (fenomen documentat în cazul a 74 specii de plante superioare); 1.256 specii de plante superioare au fost evaluate cu statut de specii rare, 171 au statut de specii vulnerabile şi 39 specii periclitate; din cele 105 specii de mamifere prezente în fauna autohtonă, 26 specii sunt periclitate, 35 specii sunt vulnerabile şi 25 specii arată un pronunţat declin, deşi alte 3 specii rare sau dispărute în multe ţări ale UE (lupul, ursul brun şi râsul) au populaţii foarte viguroase; din cele 216 specii de peşti inventariate în apele de pe teritoriul României, 11 specii sunt periclitate, 10 specii sunt în stare critică şi 18 sunt vulnerabile.
· Fragmentarea habitatelor multor specii şi întreruperea conectivităţii longitudinale (prin bararea cursurilor de apă) şi laterale (prin îndiguirea zonelor inundabile, blocarea sau restrângerea drastică a rutelor de migraţie a speciilor de peşti şi a accesului la locurile potrivite pentru reproducere şi hrănire).
· Restrângerea sau eliminarea unor tipuri de habitate sau ecosisteme din zonele de tranziţie (perdele forestiere, haturi, zone umede din structura marilor exploataţii agricole sau a marilor sisteme lotice) cu efecte negative profunde asupra diversităţii biologice şi a funcţiilor de control al poluării difuze, eroziunii solului, scurgerilor de suprafaţă şi evoluţiei undei de viitură, controlului biologic al populaţiilor de dăunători pentru culturile agricole, reîncărcării rezervelor sau corpurilor subterane de apă.
· Modificarea amplă, uneori dincolo de pragul critic, a configuraţiei structurale a bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apă, asociată cu reducerea foarte semnificativă a capacităţii sistemelor acvatice de a absorbi presiunea factorilor antropici care operează la scara bazinului hidrografic şi cu creşterea vulnerabilităţii lor şi a sistemelor socio-economice care depind de acestea. Multe bazine hidrografice au fost torenţializate.
· Simplificarea excesivă a structurii şi capacităţii multifuncţionale ale formaţiunilor ecologice dominate sau formate exclusiv din ecosisteme agricole intensive şi creşterea gradului lor de dependenţă faţă de inputurile materiale şi energetice comerciale.
· Destructurarea şi reducerea capacităţii bio-productive a componentelor capitalului natural din sectorul agricol.
Totalitatea modificărilor structurale care s-au produs în timp îndelungat, în primul rând ca urmare a diversificării şi creşterii presiunii antropice, şi care sunt reflectate în configuraţia actuală a structurii ecologice a capitalului natural al României a condus, de asemenea, la diminuarea capacităţii sale bio-productive şi de susţinere a cerinţelor pentru resurse şi servicii din partea sistemului socio-economic naţional. A crescut astfel vulnerabilitatea teritoriului Romaniei faţă de hazardurile geomorfologice, hidrologice şi climatice.
Capacitatea bio-productivă a capitalului natural al României, în structura sa actuală, exprimată în echivalent de suprafaţă productivă globala per individ (g ha/ind) este estimată la nivelul de 2,17 g ha/ind, reprezentând cu puţin peste jumătate din potenţialul estimat de 3,5 – 4 g ha/ind.
Acest declin major al capacităţii bio-productive sau de suport a capitalului natural reflectă transformările survenite şi cumulate în toate categoriile de componente ale capitalului natural, dar, în special, în cele ale sectorului agricol şi silvic. În acest moment, capacitatea bio-productivă a capitalului natural este depăşită de amprenta sistemului socio-economic evaluată pentru anul 2004 la nivelul de 2,45 g ha/ind şi pentru anul 2006 la 2,7 g ha/ind.
Concluzia de mai sus atrage atenţia asupra faptului că dezvoltarea economică a României continuă să urmeze o cale nesustenabilă. Capacitatea de suport a capitalului natural este depăşită, iar decalajul tinde să se mărească în măsura în care o seamă de programe sectoriale urmăresc obiective contradictorii şi pot intra în conflict cu preceptele dezvoltării durabile, generând efecte negative asupra structurii şi capacităţii de suport ale capitalului natural.
2. Capitalul antropic
Situaţia generală a României este caracterizată de o tranziţie întârziată la o economie de piaţă funcţională, cu complicaţii suplimentare generate de o gestionare defectuoasă pe fondul unei moşteniri istorice dificile şi unor deformări structurale severe intervenite în ultimele 3-4 decenii.
Între 2001 şi 2007, performanţa macroeconomică a României s-a îmbunătăţit semnificativ, în ciuda unei conjuncturi internaţionale mai puţin favorabile. Creşterea Produsului Intern Brut (PIB) a înregistrat un ritm mediu anual de peste 6%, printre cele mai ridicate în zonă, şi a fost însoţită de un proces susţinut de macrostabilizare, cu rezultate notabile. În anul 2007, Produsul Intern Brut al României a ajuns la circa 121,3 miliarde euro, reprezentând o triplare faţă de anul 2000. Cu toate acestea, PIB-ul pe locuitor, calculat la puterea de cumpărare standard reprezenta aproape 41% din media UE27.
După 1990, structura economiei româneşti a suferit modificări importante, marcate de un transfer de activităţi de la industrie şi agricultură spre servicii, într-o fază iniţială, şi ulterior, spre construcţii. Într-o primă etapă, restructurarea industriei a dus la o reducere a contribuţiei sale la formarea PIB de la circa 40% în 1990 la circa 25% în 1999. După anul 2000, declinul structural a fost oprit, iar contribuţia industriei în cadrul PIB a rămas la un nivel relativ constant. Este semnificativ faptul că, în 2007, sectorul privat a creat 86,6% din valoarea adăugată brută din industrie, faţă de 68,4% în anul 2000. Ponderea sectorului de servicii a crescut de la 26,5% din PIB în 1990 la circa 50% în 2007. Este de reţinut faptul ca unele sectoare (textile, încălţăminte, mobilă, echipamente electrice) au cunoscut ajustări structurale mai profunde, devenite posibile datorită privatizării lor rapide, reuşind să ajungă la un nivel rezonabil de profitabilitate. Progrese semnificative s-au înregistrat şi în restructurarea sectoarelor minier, al materialelor de construcţii şi al construcţiilor navale.
În alte sectoare industriale însă au fost menţinute în funcţiune numeroase întreprinderi dovedit nerentabile, prin intervenţii guvernamentale care le-au exonerat de la rigorile disciplinei de piaţă, împiedicându-le să se ajusteze în mod adecvat la un mediu concurenţial tot mai accentuat. Întârzierea restructurării şi insistenţa asupra unor condiţii de privatizare nerealiste în raport cu cerinţele pieţei au dus la deprecierea activelor multor întreprinderi, anulând avantajele competitive pe care le aveau iniţial. Valoarea echipamentelor industriale devenite redundante în urma restructurărilor şi privatizării este greu de estimat, însă este suficient să remarcăm că în perioada 2000-2007 s-a exportat din România o cantitate medie anuală de peste 2 milioane tone fier vechi. Până recent, trendurile investiţionale în industrie s-au orientat preponderent spre sectoarele de joasă tehnologie, energo-intensive şi cu un aport mai mare de forţă de muncă slab şi mediu calificată, generatoare de valoare adăugată modestă.
Înainte de 1989, economia României se caracteriza printr-o pondere mare a industriilor energo-intensive şi o slabă cultură a eficienţei energetice. Restructurarea sectorului industrial, realizată mai mult prin reducerea activităţilor decât prin sporirea eficienţei, a dus la o reducere cu 40% a intensităţii energetice în perioada 1990-2000.
În domeniul energiei ajustarea structurală a economiei, dar şi creşterea eficienţei de utilizare a resurselor au determinat o reducere a intensităţii energetice primare de la 0,670 tone echivalent petrol (tep) per 1.000 euro 2005 produs intern brut (preţuri constante în anul 2006) la 0,526 tep/1.000PIB exprimat în preţuri constante şi euro 2005. Valoarea acestui indicator rămâne totuşi de peste două ori mai mare decât media UE. Intensitatea energiei electrice a avut, de asemenea, o evoluţie favorabilă, scăzând cu 10% în perioada 2000-2005. Valoarea înregistrată în 2005 (0,491 kWh/euro2005) este încă de aproape două ori mai mare decât media UE. La un consum anual de resurse energetice primare de circa 36 milioane tep/an, potenţialul naţional de economisire, în principal prin sporirea eficienţei şi reducerea pierderilor, este apreciat la 10 milioane tep/an, respectiv 30-35% din resursele primare (20-25% în industrie, 40-50% în clădiri, 35-40% în transporturi).
Dependenţa de importul de surse de energie primară a ajuns în anul 2007 la circa 30% la gaze naturale şi 60% la petrol, cu tendinţa ca factura să crească în continuare, ţinând seama de epuizarea rezervelor naţionale. Cărbunele produs în ţară, deşi încă relativ abundent (pentru încă 15-40 ani), este de slabă calitate (lignitul) şi la un preţ de extracţie necompetitiv (huila). Combustibilul nuclear din producţia internă este, de asemenea, pe cale de epuizare, România devenind un importator net de uraniu cel târziu în anul 2014.
La o capacitate totală instalată de producere a energiei electrice de 18.300 MW, puterea disponibilă era, în 2006, de 14.500 MW, din care 40% capacităţi de producţie pe cărbune, 31% petrol (păcură) şi gaze naturale, 25% hidro şi 4% nuclear. Producţia efectivă de electricitate a provenit în proporţie de 61,2 % din centrale pe combustibili fosili, 29% hidro şi 9,8% nuclear (16-18% începând din 2008). Calitatea tehnologică şi fiabilitatea centralelor termoelectrice şi, parţial, ale centralelor hidroelectrice ramân încă la un nivel relativ scăzut, multe dintre acestea având o durată de viaţă (circa 30 ani) expirată (70% la termo şi 40% la hidro). Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru deprecierea liniilor electrice de înaltă tensiune (50%), staţiilor de transformare (60%) şi conductelor magistrale de gaze (69%).
Sectorul industrial reprezintă 17,5% din consumul final de energie, ansamblul sectoarelor economice 68,6%, iar cel rezidenţial circa 31,4% (faţă de media UE de 41%). Reţeaua de termoficare este relativ dezvoltată, acoperind nevoile de încălzire şi apă caldă ale circa 29% din gospodării, 55% în mediu urban (în principal 85.000 clădiri multietajate, cu circa 7 milioane locatari). Principalii furnizori erau, până în anii ’90, unităţi mari de cogenerare industrială şi urbană care livrau 40% din energia electrică produsă în România. Faţă de 251 de sisteme de alimentare centralizată cu energie termică, care funcţionau în 1990, numai 104 erau operaţionale în 2007, majoritatea fiind sub pragul de rentabilitate. Pierderile de energie în aceste sisteme sunt foarte mari, între 35 şi 77% raportate la combustibilul consumat, în funcţie de tehnologiile folosite şi gradul de uzură (15-40% la producere, 15-35% la transport şi distribuţie, 10-40% la consumatorii finali). Se apreciază că numai reabilitarea termică a blocurilor de locuinţe poate duce la economisirea a 1,4 milioane tep/an şi, în consecinţă, la reducerea emisiilor de dioxid de carbon cu circa 4,1 milioane tone pe an.
În domeniul transporturilor, România deţine o poziţie-cheie la frontiera estică a UE lărgite, ca zonă de tranzit atât pe direcţia est-vest (racordul cu Asia prin Marea Neagră) cât şi nord-sud (de la Baltică la Mediterană). Trei dintre axele prioritare TEN-T traversează teritoriul României.
Evoluţiile recente din România confirmă tendinţele generale din Uniunea Europeană, considerate a fi alarmante, privind creşterea ponderii transportului rutier în parcursul mărfurilor de la 45,6% în 2001 la 72,1% în 2007, iar în parcursul pasagerilor (interurban şi internaţional, în pasageri/km) de la 35,2% la 51,4%. Raportate la cantităţile de mărfuri (în tone) şi numărul de pasageri transportaţi, aceste ponderi au ajuns, în 2007, la 78,8% şi, respectiv, 71,6%, situându-se aproape de media UE (76,5% în 2005). Numărul autovehiculelor rutiere pentru transportul de mărfuri a crescut în 2007 faţă de 2001 cu 14,6%, ajungând la aproape 502.000, iar cel al autoturismelor cu 22,9%, ajungând la 3,5 milioane. Starea precară a infrastructurii rutiere (numai circa 228 km de autostrăzi şi 21,5 mii km de drumuri naţionale şi locale modernizate din totalul de circa 80 mii km în 2006) şi densitatea scăzută a drumurilor publice (33,5 kilometri la 100 km pătraţi în 2005 faţă de media UE-25 de 110,1 kilometri la 100 km pătraţi în 2003) conduc la sporirea distanţei şi timpului de parcurs, la consumuri excesive de carburanţi, cu efecte nocive asupra mediului, şi la un număr mare de accidente rutiere (753 decese la 1 milion autoturiame înscrise în circulaţie), cu mult peste media UE (189).
Ponderea cumulată a transportului feroviar, fluvial şi maritim de mărfuri (în tone/km) s-a redus de la 50% în 2001 la 25,7% în 2007. Transportul feroviar de mărfuri a scăzut cu 5,2% dar cota sa de piaţă s-a diminuat de peste 2 ori, de la 39,6% în 2001 la 19,7% în 2007. Transportul fluvial, deşi a crescut cu 32%, şi-a diminuat cota de piaţă de la 6,8% în 2001 la 3,3% în 2007. O scădere considerabilă s-a înregistrat în cota de piaţă a transportului maritim de mărfuri, de la 55,6% în 2000 la 14,3% în 2001 şi sub 0,1% în 2007. La această situaţie a contribuit declinul industriilor care transportau mari cantităţi de mărfuri în vrac, dar principala cauză este reducerea de peste 50 de ori a capacităţii flotei maritime comerciale româneşti. Din totalul de 322,7 milioane pasageri (transport interurban şi internaţional) care au călătorit în anul 2007, 71,6% au folosit serviciile transportului rutier, 27,4% ale celui feroviar, 1,0% ale celui aerian şi numai 0,1% ale celui fluvial.
Deşi cantitatea totală de mărfuri transportate (în tone) a crescut în 2007 faţă de 2001 cu 24,3% în comparaţie cu creşterea PIB real de 34,8%, ceea ce este pozitiv din punctul de vedere al ţintelor UE de decuplare a creşterii economice de volumul de transporturi, parcursul total al mărfurilor s-a dublat în această perioadă. Aceasta se datorează aproape în exclusivitate ponderii sporite a transportului rutier în contextul unei creşteri cu 32,8% a cantităţilor transportate, în detrimentul celorlalte moduri de transport, implicând lungirea parcursurilor şi majorarea consumurilor de combustibil şi a emisiilor poluante.
Analiza productivităţii resurselor consumate în activităţile de transport, depozitare şi comunicaţie în perioada 2001-2006 arată că valoarea adăugată brută a sporit cu 52,5%, iar consumul intermediar (valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate) a crescut în aceeaşi perioadă cu 70.6%, rezultând o reducere a randamentului resurselor cu 10,4%. Din aceasta rezultă că valoarea adăugată obţinută din activităţile de transport s-a realizat integral pe seama consumului suplimentar de resurse, ceea ce contravine principiului dezvoltării durabile.
Agricultura României se află încă într-o situaţie de declin, determinată de fragmentarea excesivă a proprietăţii (gospodăriile de subzistenţă fiind predominante), dotarea slabă cu maşini şi utilaje, situaţia precară a infrastructurii rurale, folosirea redusă a îngrăşămintelor chimice sau naturale şi a pesticidelor, reducerea dramatică a suprafeţelor irigate, degradarea solului, deficitul cronic de resurse de finanţare, lipsa unui sistem funcţional de credit agricol.
Suprafaţa agricolă a României era în anul 2006 de circa 14,7 milioane hectare, reprezentând 61,7% din totalul fondului funciar, din care 64,1% terenuri arabile, 1,5% vii şi pepiniere viticole, 1,4% livezi şi pepiniere pomicole, 22,6% păşuni şi 10,4% fâneţe.
În urma aplicării legislaţiei fondului funciar, o proporţie de circa 95,3% din terenul agricol şi o mare parte din fondul forestier au fost retrocedate proprietarilor de drept. Ca urmare, numărul total al exploataţiilor agricole era, în 2005, de 4.256.152, din care 90,65% aveau o suprafaţă mai mică de 5 hectare, 9,02% între 5 şi 10 ha, iar numai 0,33% deţineau mai mult de 50 ha.
Consumul alimentar în România, comparativ cu ţările dezvoltate din Europa, este deficitar la carne, lapte, ouă, peşte şi la unele sortimente de legume şi fructe, dar este excedentar la produsele din cereale. Satisfacerea nevoilor populaţiei şi realizarea unei alimentaţii echilibrate depinde atât de crearea unor disponibilităţi suficiente cât şi de creşterea puterii de cumpărare. La nivelul anului 2007 cheltuielile cu alimentaţia au depăşit 70% din veniturile dispozabile ale populaţiei.
Numărul total de tractoare era în 2006 de 174.563 (din care 13.519 nefuncţionale), revenind în medie circa 54 ha teren arabil pe tractor, adică o încărcătură medie de 5 ori mai mare decât în vechile state membre ale UE, ceea ce nu asigură efectuarea lucrărilor agricole în perioadele optime şi de calitate. Numai 14,4% din totalul întreprinderilor mici şi mijlocii din România operau în mediul rural, aceste fiind în principal microîntreprinderi, încă incapabile se absoarbă excedentul de mână de lucru şi având o contribuţie minimă pe piaţă. Din totalul de 63.970 km de drumuri judeţene şi comunale, numai 10,8% au fost modernizate până în anul 2005.
Datorită carenţelor persistente în gestionarea fondului forestier s-a redus considerabil suprafaţa pădurilor naturale, virgine şi cvasi-virgine, în special la speciile forestiere valoroase, circa 40% din păduri au fost destructurate sub raport ecologic, a crescut ponderea pădurilor rărite, iar lucrările de îngrijire a arboretelor tinere s-au diminuat.
Din punctul de vedere al infrastructurii de bază, România se situează încă mult sub media Uniunii Europene şi are de recuperat rămâneri în urmă importante la majoritatea indicatorilor principali. Sistemele existente de furnizare a apei curente acoperă consumul a doar 65% din populaţie. Calitatea apei furnizate de cele 1.398 instalaţii de tratare a apei potabile (în majoritate cu tehnologii învechite şi ineficiente) se află adesea sub standardele acceptate din punctul de vedere al parametrilor chimici (10 până la 25%, în funcţie de mărimea localităţii şi tehnologia folosită). De asemenea, 25% din sistemele publice de apă care aprovizionează localităţi cu 50 până la 5.000 persoane au apă necorespunzătoare din punctul de vedere al parametrilor bacteriologici, de turbiditate, conţinut de amoniac, nitraţi, fier. 10% din sistemele publice care aprovizionează localităţi cu mai mult de 5.000 persoane distribuie apă necorespunzătoare din punctul de vedere al oxidabilităţii, turbidităţii, gustului, mirosului, conţinutului de amoniac, fier, nitraţi. De sisteme de canalizare beneficiază doar cu puţin peste jumătate din populaţia ţării (11,5 milioane) din care 10,3 milioane în mediul urban. În această situaţie, 52% din totalul locuitorilor au acces atât la apă curentă cât şi la canalizare, 16% doar la apă curentă dar nu şi la canalizare şi 32% la nici unul dintre servicii. Doar 33% din locuitorii satelor sunt conectaţi la sisteme de furnizare a apei curente (faţă de 87% în UE-15) şi numai 10% la sisteme de canalizare moderne.
Conform investigaţiei întreprinse în anul 2005, numai 37,6% din totalul instalaţiilor de tratare a apelor uzate sau reziduale funcţionau la parametri normali. Ca urmare, aproape 71% din apele provenite din principalele surse de poluare au fost deversate în recipienţii naturali, în special în râuri, în forma netratată sau insuficient tratată. Principalele surse de ape uzate sunt producţia de electricitate şi energie termică (51%), utilităţile publice, în special sistemele de canalizare (36%) şi alte activităţi (13%).
Cantitatea totală de deşeuri s-a ridicat, în 2006, la 320.609 mii tone, cu o distribuţie medie anuală, variabilă de la an la an, de 2,76% deşeuri urbane şi 97,24% deşeuri industriale. În jur de 49% din populaţia ţării beneficiază de servicii de salubritate, în mediul urban acestea având o rată de acoperire de aproximativ 79%. Principala metodă de eliminare este depozitarea în gropi de gunoi în 239 de depozite municipale (dintre care numai 18 corespund standardelor UE). Cea mai mare parte, ca volum, a deşeurilor industriale provine din activităţile extractive urmate de industria energetică, fiind eliminate prin depozitare circa 98% din totalul deşeurilor industriale generate.
Din perspectiva amenajării teritoriului şi planificării spaţiale, spaţiul antropic al României este supus unor procese accentuate de deteriorare prin erodarea calităţilor tradiţionale şi întârzierea racordării la tendinţele europene de modernitate sustenabilă. Aceste procese au, în primă instanţă, surse istorice în urbanizarea tardivă, prezenţa unor decalaje profunde între mediul urban şi cel rural precum şi între diferite regiuni, existenţa unui stoc important de locuinţe substandard, deficienţe în evidenţa şi utilizarea fondului funciar.
Situaţia actuală încorporează efectele pe termen lung ale ingineriei socio-spaţiale în cele patru decenii de regim comunist ultra-cetralizat prin intervenţii agresive asupra capitalului natural, extinderea suprafeţelor agricole prin distrugerea unor ecosisteme viabile, concentrarea investiţiilor asupra unor proiecte industriale şi urbane de dimensiuni gigantice, demolarea centrelor istorice ale multor oraşe pentru a face loc unor clădiri administrative tipizate, absorbţia de resurse în proiectul centrului civic de la Bucureşti etc.
La aceasta s-au adăugat, după 1990, consecinţele specifice ale unei perioade de tranziţie prelungite şi adesea haotice care s-au manifestat, printre altele, în declinul socio-economic al unor zone sau localităţi (în special cele mono-industriale), degradarea fizică accelerată a locuinţelor colective din cartierele-dormitor construite în anii 1960-80, amplasarea iraţională a noilor construcţii prin ocuparea abuzivă a unor terenuri de interes public (parcuri, spaţii verzi, baze sportive etc.). Oraşele mari, cu dezvoltare dinamică se confruntă cu probleme serioase legate de congestionarea traficului, creşterea gradului de poluare, dotările edilitare precare şi depăşite tehnic, formarea unor coroane periferice de tip mahala (slums) ale comunităţilor aflate în stare de sărăcie extremă, deteriorarea peisajului urban.
Deficienţele cadrului legislativ şi normativ existent precum şi interpretarea lejeră sau chiar abuzivă a acestuia de către autorităţile locale, în special în ceea ce priveşte folosirea terenurilor prin derogări de la planurile de urbanism, continuă să genereze efecte nefavorabile şi să producă, în unele cazuri, pierderi ireparabile.
Aceste constatări se referă în egală măsură la conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional. Lipsa unei evidenţe cadastrale corecte şi complete a monumentelor istorice şi de arhitectură, siturilor arheologice, ansamblurilor construite cu valoare de patrimoniu, peisajelor-unicat creează dificultăţi în ierarhizarea raţională a intervenţiilor de conservare, restaurare sau, după caz, valorificare economică sau turistică. Potrivit unui studiu elaborat în 2005, din cele 26.900 de monumente şi situri istorice listate, 75% sunt în pericol de deteriorare sau se află într-un stadiu avansat de degradare.
Disponibilitatea limitată a fondurilor alocate pentru asemenea intervenţii este agravată de o planificare defectuoasă a lucrărilor (şantiere sau situri abandonate pe parcurs din cauza întreruperii finanţării, absenţa unor măsuri elementare de conservare şi pază etc.). Compartimentele de specialitate la nivel judeţean şi municipal sunt slab încadrate cu personal calificat şi nu pot face faţă volumului şi exigenţelor calitative ale activităţilor complexe care se impun pentru păstrarea identităţii culturale naţionale în context european.
3. Capitalul uman
Evaluarea corectă a stării capitalului uman şi a tendinţelor de evoluţie pe termen mediu şi lung este de o importanţă fundamentală pentru proiectarea realistă a perspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare în toate componentele sale esenţiale: economic, socio-cultural şi de mediu. În ultimă instanţă, întrebarea la care prezenta Strategie încearcă să dea un răspuns rezonabil este: Cu cine şi pentru cine se va realiza dezvoltarea durabilă a României?
Pentru o apreciere obiectivă a situaţiei, studiile recente (Indexul European al Capitalului Uman, Consiliul Lisabona, 2007) iau în calcul elemente precum: stocul de capital uman (investiţia per capita pentru educaţia şi formarea profesională a populaţiei ocupate, compoziţia capitalului uman în funcţie de tipul şi nivelul de educaţie, starea de sănătate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata şomajului, rata conectării la reţele de comunicare multimedia, participarea la activităţi producătoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuţia capitalului uman raportată la valoarea adăugată creată, calitatea educaţiei şi formării profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieţi, investiţii în cercetare-dezvoltare) şi demografia (spor sau declin, trenduri migratoare, impactul calculat asupra pieţei muncii).
Întreaga Europă (cu excepţia Turciei, ţară candidată la UE) suferă de pe urma stagnării sau declinului demografic mai mult sau mai puţin accentuat, având ca rezultat, printre altele, îmbătrânirea generală a populaţiei. În cazul ţărilor din Europa Centrală care au aderat la Uniunea Europeană situaţia devine îngrijorătoare din cauza unei rate foarte scăzute a natalităţii şi deci a reducerii progresive a populaţiei apte de muncă, exodului tinerilor şi persoanelor având o calificare medie sau superioară, nivelului nesatisfăcător al pregătirii profesionale conform cerinţelor pieţei şi al însuşirii deprinderilor necesare pentru trecerea la societatea informaţională, bazată pe cunoaştere şi inovare. Se apreciază că există riscul real ca, în deceniile următoare, ţările Europei Centrale şi de Est să devină o regiune slab populată, cu o forţă de muncă în declin, silită să poarte povara unei populaţii în curs de îmbătrânire.
România nu constituie o excepţie. Situaţia demografică a României se afla, în 2008, în al 19-lea an de deteriorare. Trei realităţi si-au pus amprenta pe această evoluţie: criza economică şi socială care a dominat cea mai mare parte a acestei perioade, dobândirea dreptului la libera circulaţie şi urmările politicilor demografice aberante ale guvernanţilor din deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut. Măsurile excesive luate de regimul comunist, în octombrie 1966, în privinţa dreptului la întreruperea sarcinii şi la contracepţie, mergând până la «planificarea» nivelului natalităţii, legislaţia extrem de restrictivă privind divorţul şi penalizarea financiară a persoanelor fără copii au avut drept rezultat o creştere mare a natalităţii în anii 1967 şi 1968, la un nivel peste valorile medii europene. Reversul acestei evoluţii temporare s-a exprimat în creşterea mortalităţii infantile şi menţinerea ei la cote ridicate, în cea mai mare mortalitate maternă din Europa şi în proporţiile alarmante ale copiilor născuţi cu malformaţii congenitale precum şi ale celor abandonaţi după naştere.
Nu este, deci, de mirare că abrogarea măsurilor restrictive chiar în primele zile după instalarea noului regim a dus la un recul al natalităţii în anii 1990-91 şi, la o scară mai mică, în 1992. Acest proces a continuat şi s-a amplificat în anii următori în toate cele trei componente care modelează numărul şi structura pe vârste a populaţiei: natalitatea, mortalitatea generală şi migraţia externă. El a continuat şi după anul 2000 prin stabilizarea primelor două componente la valori care consolidează procesul de deteriorare prin dinamica internă a demograficului.
La o populaţie totală de 21.584.365 locuitori, România a înregistrat în anul 2007 o rată a natalităţii de 10,2 născuţi vii la mia de locuitori faţă de o rată a mortalităţii generale de 11,7 decedaţi la o mie de locuitori. În perioada 1990-2007 populaţia României s-a redus cu circa 1,7 milioane locuitori, ceea ce reprezintă o pierdere a fondului uman de 7,2%, fără a lua în consideraţie migraţia externă temporară, fără schimbarea domiciliului, sau migraţia pentru muncă. Conform unor prognoze demografice, se prefigurează un proces de masivă depopulare a ţării în deceniile următoare, dacă fertilitatea va rămâne în limitele din ultimii zece ani de doar 1,3 copii la o femeie, faţă de 2,1 cât este necesar pentru înlocuirea generaţiilor şi menţinerea populaţiei la un nivel constant.
În perioada 2004-2006, speranţa medie de viaţă în România a fost de 72,2 de ani, cu diferenţe sensibile între populaţia masculină şi cea feminină (68,7 ani pentru bărbaţi şi 75,5 ani pentru femei), faţă de media UE-27, situată în jur de 75 ani la bărbaţi şi peste 80 ani la femei. Structura pe vârste a populaţiei reflectă un proces de îmbătrânire prin scăderea relativă şi absolută a tinerilor (0-14 ani) de la 18,3% în anul 2000 la 15,3% în 2007 şi creşterea ponderii populaţiei vârstnice (65 de ani şi peste) de la 13,3% în 2000 la 14,9% în 2007. Vârsta medie a populaţiei a fost, la începutul anului 2007, de 38,9 ani. Fenomenul de îmbătrânire demografică este mai accentuat în mediul rural, cu o vârstă medie de 39,7 ani, proporţia persoanelor de peste 65 de ani fiind de 17,4%, majoritatea femei. Raportul de dependenţă economică a persoanelor inactive de peste 60 de ani la 100 adulţi activi economic (20-59 ani) a fost de 34, cu perspectiva de a creşte dramatic în următoarele decenii.
La nivelul anului 2007, resursele de muncă din România (populaţia în vârsta de 15-64 de ani) au fost de 15,05 milioane persoane, în creştere cu 100 mii faţă de anul 2002. Rata de ocupare a forţei de muncă a fost, în 2007, de 58,8%, fără modificări notabile faţă de cifrele anului 2002, situându-se cu mult sub ţinta de 70% stabilită prin Strategia de la Lisabona pentru ansamblul Uniunii Europene pentru anul 2010. Din punct de vedere calitativ, însă, progresele sunt semnificative: numărul salariaţilor a fost în 2007 cu aproape 500 mii mai mare decât în 2002, reducându-se corespunzător populaţia ocupată în agricultură. S-a majorat ponderea persoanelor cu studii superioare în totalul populaţiei ocupate (de la 11% în 2002 la peste 14% în 2007) şi a celor cu studii medii (de la 62,9% în 2002 la circa 65% în 2007), ceea ce s-a reflectat şi în creşterea susţinută a productivităţii muncii.
În acelaşi timp, s-au accentuat dezechilibrele de pe piaţa muncii, existând în anumite sectoare sau profesii un deficit de forţă de muncă. Resursa de muncă este diminuată şi datorită vârstei actuale de pensionare (puţin peste 58 ani în cazul femeilor şi 63,5 în cazul bărbaţilor), sensibil inferioară vârstei limită de activitate. Şomajul în rândul tinerilor continuă să fie ridicat, în jur de 21%. În ansamblu, se constată că România are un potenţial de resurse de muncă nevalorificat în proporţie de circa 30%, ceea ce crează premisele pentru rezolvarea parţială şi pe termen scurt a unora dintre problemele generate de deficitul forţei de muncă. Totodată, există o tendinţă certă de utilizare mai eficientă a capitalului uman pe piaţa muncii.
Cifrele privind migraţia (imigraţia şi emigrarea legală permanentă) nu au fost, după 1995, importante din punct de vedere statistic (în jur de minus 10-15 mii pe an). În schimb, emigraţia temporară pentru muncă în străinătate, predominant în ţările UE din zona occidentală, era estimată, în primăvara 2008, la circa 2 milioane. Este vorba, în special, de adulţii tineri care, dacă decid să-şi permanentizeze şederea în ţările respective prin naturalizare, vor afecta şi mai serios balanţa pe vârste şi aportul de natalitate preliminat. Trebuie luat în calcul şi faptul că, în condiţiile menţinerii unui decalaj important în privinţa standardelor de viaţă şi perspectivelor de împlinire profesională şi personală în ţară, atracţia emigrării temporare sau permanente va rămâne puternică, ţinând seama şi de nevoile proprii ale ţărilor partenere mai dezvoltate din UE, care se confruntă cu aceleaşi probleme de îmbătrânire demografică şi scădere a natalităţii.
Cele de mai sus demonstrează că factorii demografici reprezintă o componentă esenţială a unei viziuni de perspectivă a dezvoltării durabile a României pe termen mediu şi lung şi trebuie să-şi găsească reflectarea adecvată în toate strategiile naţionale tematice şi sectoriale.
Evoluţiile demografice au constituit un factor important din punct de vedere statistic (dar nu determinant din punct de vedere calitativ) al situaţiei actuale în domeniul educaţiei şi formării profesionale. În intervalul 2000-2006, numărul absolvenţilor şi al unităţilor de învăţământ în funcţiune (în special preuniversitar) s-a aflat într-o scădere continuă, cu diferenţieri şi oscilaţii pe niveluri educaţionale şi locaţii (urban/rural) corelat fiind, de la an la an, cu diminuarea populaţiei de vârstă şcolară.
Modificările Legii Învăţământului din 1995 în anii 2003 şi 2004 au adus îmbunătăţiri semnificative cadrului legal, prevăzând printre altele: extinderea duratei învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 clase; introducerea unor elemente de schimbare a sistemului de finanţare a învăţământului preuniversitar prin sporirea autonomiei unităţilor de învăţământ şi a atribuţiilor autorităţilor locale; finanţarea învăţământului de stat din fondurile publice a crescut de la 3,6% din PIB în 2001, la 5,2% în 2007, fiind estimată la minimum 6% începând din anul 2008.
În urma numeroaselor sesizări critice, susţinute de studii care au relevat perpetuarea şi chiar, sub unele aspecte, adâncirea decalajelor faţă de celelalte ţări ale UE şi rămânerile în urmă faţă de obiectivele Strategiei Lisabona, în februarie 2008, principalele partide reprezentate în Parlament au semnat, la iniţiativa Preşedintelui României, un Pact Naţional pentru Educaţie care stabileşte obiectivele strategice convenite pentru remedierea situaţiei în perioada următoare.
Speranţa medie de viaţă şcolară era în România (în 2005) de 15,3 ani faţă de 17,6 ani în UE-27, iar proporţia din populaţia între 15 şi 64 de ani cuprinsă în învăţământul de toate gradele era de 47,5%. Rata brută de cuprindere în învăţământul primar şi gimnazial a înregistrat o tendinţă ascendentă, cu 4% în anul şcolar 2005/2006 faţă de 2002/2003, menţinându-se însă un decalaj important (14%) între mediul urban şi cel rural. Dacă în mediul urban aproape 80% dintre elevi finalizează ciclul obligatoriu de 10 clase prin promovarea examenelor finale, în mediul rural proporţia este de sub 50%. În anul 2006, numai 2,9% din totalul populaţiei active din mediul rural avea studii superioare în comparaţie cu 21,0% în mediul urban.
Rata de participare la educaţie a populaţiei între 15 şi 24 de ani a crescut de la 37,3% în 1999/2000 la 46,1% în 2003/2004, dar rata de părăsire timpurie a şcolii rămâne alarmantă, respectiv 19% în 2006, cu mult peste nivelul mediu al UE-27 de 15,2% şi al obiectivului-ţintă de sub 10% prevăzut pentru aplicarea obiectivelor Strategiei Lisabona pentru anul 2010.
Proporţia absolvenţilor învăţământului secundar superior din grupa de vârsta 20-24 ani era în 2006 de 77,2% faţă de obiectivul de referinţă UE pentru anul 2010 de 85%. Participarea la educaţia timpurie în 2006 era de 76,2% faţă de 90% cât reprezintă ţinta de referinţă a UE pentru anul 2010.
Până în anul 2005, nu a existat un sistem explicit, cuprinzător şi unitar la nivel naţional pentru asigurarea calităţii educaţiei. În aceste condiţii, referirile la relevanţa si, respectiv, calitatea educaţiei şi formării profesionale s-au putut face numai pe baza evaluărilor externe. Evaluarea realizată în 2006 după metodologia Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) în sistemul PISA (Programme for International Student Assessment) pentru performanţa generală a tinerilor de 15 ani, situa România pe locul 47 din 57 de ţări participante, 52,7% din elevii români fiind sub nivelul alfabetizării ştiinţifice. Mediocritatea rezultatelor este mai îngrijorătoare prin raportare la evaluarea PISA din anul 2000, faţă de care se înregistrează o scădere a performanţelor şcolare. Raportul PISA 2006 evidenţiază o variaţie mare între rezultatele obţinute de elevii din diferite şcoli şi constată persistenţa unor decalaje substanţiale de performanţă la elevii proveniţi din segmentele defavorizate ale populaţiei. În ceea ce priveşte înţelegerea problemelor de mediu, mai puţin de 40% dintre elevii români au reuşit să le identifice şi să le explice.
Situaţia pare a fi şi mai serioasă în ceea ce priveşte învăţământul universitar, unde nu a avut loc o evaluare de tip calitativ care să evidenţieze relevanţa competenţelor dobândite în raport cu cerinţele reale de pe piaţa muncii şi cu exigenţele dezvoltării durabile. În termeni strict cantitativi, rata de participare a absolvenţilor de învăţământ secundar la învăţământul superior a crescut de la 27,7% în 2000/2001 la 44,8% în 2005/2006, dar faptul ca doar 11,7% din adulţii din grupa de vârstă între 25 şi 64 de ani sunt absolvenţi de învăţământ terţiar/superior (faţă de 27,7% în SUA, 16,4% în Marea Britanie sau 15,4% în Franţa) plasează România într-o situaţie dezavantajoasă faţă de cerinţele racordării la societatea bazată pe cunoaştere.
La sfârşitul anului universitar 2006/2007, erau înscrişi 818,2 mii studenţi, dintre care 522,6 mii în instituţiile de învăţământ public şi 295,6 mii în cel privat, cu o creştere de 11% faţă de anul precedent, mai ales pe seama înscrierilor în sistemul de învăţământ deschis la distanţă din sectorul privat (reprezentând 15% din totalul studenţilor). Ponderea studentelor a fost de 59,8% dintre absolvenţi în învăţământul public şi 58% în cel privat. Preferinţele la înscriere în anul şcolar 2007-2008 s-au îndreptat în continuare spre facultăţile de profil universitar (31,4% în sectorul public şi 26,3% în cel privat), economic (23,9% public şi 44,3% privat), juridic (24,6% în sectorul privat) şi 28,1% tehnic (in sectorul public). Este totuşi important de menţionat că, în comparaţie cu obiectivul ţintă al UE pentru anul 2010 privind creşterea cu 15% a participării la programele de matematică, ştiinţe şi tehnologii, România a înregistrat o rată de creştere de 25,9% în 2006.
Rata de participare a adulţilor între 25 şi 64 de ani la programe educaţionale se află încă, în 2006, la un nivel extrem de scăzut de 1,3% faţă de media UE-25 de 9,6% şi faţă de obiectivul ţintă de 12,5% pentru anul 2010. La aceasta se adaugă, ca una dintre explicaţiile neparticipării la educaţia permanentă, şi accesul redus la folosirea comunicaţiilor prin Internet (23 utilizatori la 1000 de locuitori în 2006) şi a serviciilor electronice în relaţiile cu autorităţile publice (0,7%), România situându-se, din acest punct de vedere, pe ultimul loc între ţările care au aderat la UE după 2004.
Pentru acumularea cât mai rapidă de capital uman, coroborând nivelul de educaţie şi tendinţele demografice, datele menţionate atrag atenţia asupra necesităţii unei investiţii susţinute pentru creşterea cât mai rapidă a proporţiei absolvenţilor de învăţământ secundar superior în cadrul grupei de vârstă 20-24 ani. De asemenea, creşterea ratei de participare la învăţământul superior şi a ratei de cuprindere a adulţilor în programe de învăţare continuă poate compensa deficitul de forţă de muncă înalt calificată pentru o economie bazată pe cunoaştere competitivă şi durabilă. În plus, din punct de vedere calitativ, este imperativă îmbunătăţirea substanţială a calităţii învăţământului obligatoriu.
Sistemul de sănătate din România este de tip asigurări sociale şi are ca scop garantarea accesului echitabil şi nediscriminatoriu la un pachet de servicii de bază pentru asiguraţi. În anul 2005, gradul de cuprindere în sistemul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate era de 96,08% în mediul urban şi de 98,25% în zonele rurale. Măsurile de modernizare întreprinse începând cu anul 1998 şi legiferarea reformei sistemului sanitar în 2006 au creat premise pentru îmbunătăţirea serviciilor în acest sector prin descentralizarea unor activităţi, introducerea noţiunii de medic de familie la libera alegere a pacienţilor, dezvoltarea bazei de tratament şi prevenţie şi a accesibilităţii la servicii medicale de calitate, sporirea eficacităţii intervenţiilor de urgenţă. Începând din anul 2008 majoritatea unităţilor sanitare funcţionează în regim autonom, în administraţia autorităţilor locale sau judeţene.
Ponderea cheltuielilor pentru sănătate a crescut progresiv de la 3,6% din PIB în 2004 la 4% în 2007 şi 4,5% în 2008, din care circa 80% prin sistemul asigurărilor de sănătate; cheltuielile de la bugetul de stat au fost, de asemenea majorate.
Cu toate acestea, sistemul de sănătate înregistrează disfuncţionalităţi privind capacitatea de a face faţă cerinţelor societăţii moderne datorită infrastructurii precare, gestiunii defectuoase şi insuficienţei cronice a investiţiilor, pe fondul unor probleme socio-economice, de mediu, de nutriţie şi de stres persistente. Deşi în ultimii cinci ani se înregistrează un anumit trend descrescător, potrivit datelor din Raportul asupra Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (2007), România se situează în continuare pe ultimul loc în Europa la indicatorul mortalităţii infantile, cu 13,9 la o mie de născuţi vii în 2006 (17,1 la mie în mediul rural) şi la incidenţa îmbolnăvirilor de tuberculoză (de 10 ori faţă de media UE).
Infrastructura sistemului de ocrotire a sănătăţii se plasează, din punctul de vedere al gradului de acoperire şi al calităţii serviciilor, la un nivel de sub 50% în comparaţie cu cele 10 ţări care au aderat la UE după 2004. Deşi numărul de paturi în spitale este de 6,6 la mia de locuitori (peste media UE de 6,1), majoritatea acestora se află în clădiri de peste 50-100 de ani vechime, insalubre şi inadecvat echipate.
Încadrarea sistemului cu personal medico-sanitar având calificare superioară este net deficitară în România (19,5 medici la 10.000 de locuitori faţă de media UE de 28-29), situaţia fiind încă şi mai serioasă în privinţa cadrelor medii, cu 2,04 la fiecare medic (faţă de 2,66 în Ungaria sau 2,76 în Republica Cehă).
Persistă serioase diferenţe în ceea ce priveşte accesul la serviciile medicale atât sub aspect regional cât şi social, cu o vulnerabilitate mai mare în rândul categoriilor defavorizate. În condiţiile în care peste 40% din populaţie trăieşte în mediul rural, mai puţin de 11% dintre medici îşi desfăşoară activitatea la ţară, de peste cinci ori mai puţini decât în mediul urban.
Ca şi în alte ţări europene, se constată o deteriorare a stării de sănătate mentală şi emoţională, cu puţin peste valorile medii europene, creşterea numărului abuzurilor şi dependenţei de substanţe psihoactive, a ratei suicidului şi a factorilor de stres, expansiunea comportamentelor agresive şi violente, inclusiv în rândul minorilor.
Îmbătrânirea generală a populaţiei adaugă presiuni crescânde asupra unui sistem de sănătate şi aşa şubrezit.
4. Capitalul social
Funcţionarea optimă a unei societăţi democratice presupune nu numai existenţa unui cadru legislativ adecvat şi a unei construcţii instituţionale eficiente, ci şi dezvoltarea unei culturi participative bazate pe încredere şi cooperare. Din perspectiva definiţiei clasice a capitalului social ca fiind «un bun societal care îi uneşte pe oameni şi le permite să urmărească mai eficient realizarea unor obiective comune», statornicirea încrederii între membrii societăţii are la bază îndeplinirea obligaţiilor asumate şi reciprocitatea. În societatea modernă, colaborarea entităţilor publice şi private în slujba intereselor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor este susţinută de reţeaua de asociaţii voluntare, organizaţii neguvernamentale, asociaţii profesionale, grupuri caritabile, iniţiative cetăţeneşti etc. care acţionează (autonom sau în cooperare, direct sau prin mass media) în relaţia cu puterea de stat (legislativă, executivă, judecătorească), garantul respectării valorilor şi practicilor democratice.
În perioada dintre cele două războaie mondiale a avut loc în România o oarecare mişcare în direcţia constituirii unor asociaţii profesionale sau altor formaţiuni ale societăţii civile, orientate cu precădere spre acţiuni de întrajutorare, caritabile sau de asistenţă socială pe bază de voluntariat. În perioada regimului comunist, asemenea forme de asociere (cu excepţia celor strict profesionale) au fost constant descurajate, iar cele existente au fost supuse unor puternice presiuni de politizare şi ideologizare.
Încă din anul 1990, chiar de la începutul procesului de tranziţie la democraţia pluralistă şi economia de piaţă funcţională, s-a înregistrat o creştere rapidă a numărului de organizaţii neguvernamentale nou create şi o diversificare a profilului lor de activitate. În faza iniţială, iar în anumite cazuri şi în continuare, acestea s-au bucurat de sprijin organizatoric şi logistic din partea organismelor similare din străinătate, în special din ţările Uniunii Europene, precum şi din Statele Unite, Canada, Japonia etc. Au luat fiinţă, de asemenea, filiale Româneşti ale unor organizaţii internaţionale neguvernamentale în domenii precum drepturile omului, transparenţa instituţiilor publice şi dreptul la informare, conservarea mediului înconjurător şi promovarea principiilor dezvoltării durabile.
Dreptul de liberă asociere este consfinţit în Constituţia României şi face obiectul a nu mai puţin de 15 legi speciale, precum şi al altor reglementări prin ordonanţe sau decizii ale Guvernului.
Este reglementat prin lege modul de constituire, înregistrare, organizare şi funcţionare a persoanelor juridice de drept privat, fără scop patrimonial. Statutul de persoană juridică este acordat prin hotărâre judecătorească prin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. La nivel naţional, Registrul este ţinut de Ministerul Justiţiei. Legea reglementează, într-un regim non-discriminatoriu, şi procedura recunoaşterii în România a persoanelor juridice străine fără scop patrimonial.
Regimul juridic al partidelor politice, patronatelor, sindicatelor, cultelor sau asociaţiilor religioase, asociaţiilor de tineret sau femei, structurilor de reprezentare ale comunităţilor profesionale (de exemplu, Colegiul Medicilor, Ordinul Arhitecţilor etc.) este reglementat prin legi speciale.
Pentru implementarea obiectivelor Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, prezintă un interes deosebit prevederile Legii administraţiei publice locale, care reglementează dreptul unităţilor administrativ-teritoriale ca, în limitele competenţelor lor deliberative şi executive, să coopereze şi să se asocieze, în condiţiile legii, formând asociaţii de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică de drept privat şi de utilitate publică, în scopul realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional, ori furnizării în comun a unor servicii publice. Structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale care funcţionează în prezent şi şi-au demonstrat capacitatea de iniţiativă şi acţiune includ: Asociaţia comunelor din România, Asociaţia oraşelor din România, Asociaţia municipiilor din România, Uniunea naţională a consiliilor judeţene din România, Federaţia autorităţilor locale din România.
În cazul specific al României, este extrem de relevantă aplicarea metodologiei de implementare a Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21), cu sprijinul Programului ONU pentru Dezvoltare, în peste 40 de localităţi sau zone, până la nivel de judeţ, prin implicarea activă a tuturor actorilor locali, inclusiv a organismelor societăţii civile şi iniţiativelor cetăţeneşti, în elaborarea şi promovarea unor planuri şi proiecte de dezvoltare durabilă care să întrunească sprijinul întregii comunităţi.
Majoritatea ministerelor şi altor instituţii centrale precum şi autorităţilor locale şi-au constituit birouri de relaţii cu organizaţiile neguvernamentale şi cu mediul asociativ. S-au înregistrat progrese semnificative în privinţa angajării unor proiecte comune cu formaţiuni ale societăţii civile, mai ales în domenii precum furnizarea de servicii sociale sau protecţia şi conservarea mediului natural. Practica subvenţionării parţiale a unor asemenea activităţi realizate în parteneriat cu organizaţiile neguvernamentale de la bugetul central şi bugetele locale se află încă la început, dar înregistrează o creştere constantă atât din punct de vedere cantitativ cât şi al impactului real în viaţa comunităţilor. Astfel, numai în domeniul asistenţei sociale, numărul asociaţiilor sau fundaţiilor selecţionate ca eligibile pentru programele de subvenţii a crescut, între 1998 şi 2008, de la 32 la 116, iar cel al unităţilor voluntare de asistenţă socială de la 60 la 307.
Anumite iniţiative ale organizaţiilor neguvernamentale sau unor coaliţii ale acestora au avut ca efect reconsiderarea unor proiecte controversate în domeniul industriei extractive, definitivării amplasamentelor unor întreprinderi industriale sau lucrări de infrastructură, amenajării teritoriului şi dezvoltării urbane, ecologizării unor situri poluate etc. Asemenea acţiuni rămân însă sporadice, cu o capacitate de mobilizare şi susţinere limitată în timp şi, în consecinţă, cu un impact încă redus asupra procesului decizional.
Deşi autonomia organizaţiilor societăţii civile este, în linii generale, recunoscută şi respectată, se constată în continuare, mai ales (dar nu exclusiv) la nivel local, persistenţa unor relaţii clientelare ale acestora cu autorităţile şi actorii politici. Studiile de specialitate şi sondajele de opinie relevă menţinerea unui nivel relativ scăzut, în comparaţie cu alte state membre ale Uniunii Europene, al participării cetăţenilor la viaţa asociativă, precum şi al comunicării şi relaţionării dintre organizaţiile societăţii civile din diferite sectoare. Una dintre cauzele identificate ale acestei situaţii este capacitatea redusă de finanţare a iniţiativelor cetăţeneşti şi a proiectelor viabile venite din partea organizaţiilor neguvernamentale datorită carenţelor legislative privind regimul sponsorizării şi cointeresării mediului de afaceri în angajarea unor asemenea acţiuni.
Pe măsura maturizării accelerate a acţiunii civice în România, ca factor de susţinere a unei guvernări care îşi întemeiază legitimitatea pe responsabilitate şi transparenţă şi ca element de importanţă crucială în promovarea principiilor şi practicilor dezvoltării durabile, solidaritatea şi coeziunea socială se va clădi pe temeiul unor principii ferme precum:
· Transparenţa actului decizional al administraţiei publice;
· Comunicarea permanentă şi accesul liber la informaţii de interes public;
· Parteneriatul durabil în realizarea obiectivelor comune convenite;
· Optimizarea utilizării resurselor;
· Nediscriminarea organizaţiilor neguvernamentale în raport cu ceilalţi potenţiali parteneri din comunitate;
· Respectarea valorilor organizaţiilor neguvernamentale şi a misiunilor acestora.
În vederea asigurării unei implicări efective, transparente şi influente a societăţii civile în procesul de implementare şi monitorizare a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă se propune instituirea prin lege, sub egida Academiei Române, a unui Consiliu Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă, cu un secretariat permanent, total autonom faţă de puterea executivă dar finanţat de la bugetul de stat, conform modelului practicat în majoritatea statelor membre ale UE. Ca o inovaţie faţă de procedurile curente din cadrul UE, se are în vedere ca acest Consiliu sa aibă dreptul de a prezenta anual Parlamentului României un raport complementar celui prezentat de Guvern, conţinând propriile evaluări şi recomandări de acţiune.
Partea III. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la orizont 2013, 2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE
Structura capitolelor şi subcapitolelor din această secţiune urmăreşte strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilă revizuite a UE din 2006 (SDD/UE). Problemele şi preocupările specifice ale României care nu sunt cuprinse în orientările prioritare ale UE sunt tratate separat în Partea IV.
1. Provocări cruciale
1.1. Schimbările climatice şi energia curată
Obiectiv general SDD/UE: Prevenirea schimbărilor climatice prin limitarea emisiilor de gaze cu efect de seră, precum şi a efectelor negative ale acestora asupra societăţii şi mediului.
Conform prevederilor Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, ratificată de România în 1994, schimbările climatice sunt definite ca fiind modificările care pot fi atribuite direct sau indirect activităţilor omeneşti şi care afectează compoziţia atmosferei la nivel global şi se adaugă variabilităţii naturale a climei observate în decursul unor perioade relevante. În pofida tuturor eforturilor prezente de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, temperatura globală va continua să crească, fiind necesare, în acelaşi timp, măsuri urgente de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
Prin Strategia şi Planul de Acţiune ale României în domeniul schimbărilor climatice în perioada 2005-2007, au fost realizate o serie de acţiuni importante atât în domeniul limitării emisiilor de gaze cu efect de seră, cât şi al adaptării la efectele schimbărilor climatice şi creşterii gradului de conştientizare în acest domeniu.
Obligaţiile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce vor reveni României în perioada post-2012 în calitate de stat membru al Uniunii Europene, se conformează obiectivelor politice ale Uniunii Europene asumate la sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv de reducere, până în anul 2020, cu 20% a emisiilor de gaze cu efect de seră la nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile în totalul consumului energetic, precum şi creşterea eficienţei energetice cu 20%, precum şi un consum minim de 10% de biocarburant din consumul total în domeniul transporturilor. În contextul obiectivului de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20%, promovarea utilizării surselor regenerabile de energie constituie un domeniu de importanţă majoră în pachetul legislativ privind schimbările climatice şi energia din surse regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. Ţintele avute în vedere şi termenele de punere în aplicare sunt, în unele privinţe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă revizuită a UE din iunie 2006. Pachetul legislativ menţionat este încă în dezbatere la nivel european, urmând ca cel târziu în anul 2009 acesta să fie adoptat.
În conformitate cu Noua Politică Energetică a Uniunii Europene din 2007, energia este un element esenţial al dezvoltării la nivelul Uniunii. În aceeaşi măsură, ea prezintă o provocare din punctul de vedere al impactului sectorului energetic asupra schimbărilor climatice, al creşterii dependenţei de importul de resurse energetice, precum şi al tendinţei de creştere a preţului energiei. Se porneşte de la recunoaşterea faptului ca UE este tot mai expusă la instabilitatea pieţelor internaţionale de energie şi la tendinţa de monopolizare a rezervelor de hidrocarburi de către un grup restrâns de deţinători.
Prin realizarea unei pieţe interne de energie, Uniunea Europeană urmăreşte stabilirea unor preţuri corecte şi competitive, stimulează economisirea de energie şi atragerea de investiţii în sectorul energetic.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Satisfacerea necesarului de energie pe termen scurt şi mediu şi crearea premiselor pentru securitatea energetică a ţării pe termen lung conform cerinţelor unei economii moderne de piaţă, în condiţii de siguranţă şi competitivitate; îndeplinirea obligaţiilor asumate în baza Protocolului de la Kyoto privind reducerea cu 8% a emisiilor de gaze cu efect de seră; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, este deosebit de importantă racordarea la cadrul general al politicii energetice comunitare care are patru obiective majore pe termen mediu şi lung: creşterea securităţii alimentării cu energie şi a infrastructurii critice; creşterea competitivităţii în domeniul energiei, reducerea impactului asupra mediului şi integrarea în piaţa regională de energie.
Principalele direcţii strategice în domeniul politicii energetice, pe care România trebuie să-şi mobilizeze cu prioritate eforturile în conformitate cu obiectivele şi politicile convenite la nivelul Uniunii Europene, sunt:
· Securitatea energetică: Menţinerea suveranităţii naţionale asupra resurselor primare de energie şi respectarea opţiunilor naţionale în domeniul energiei; creşterea siguranţei ofertei de energie şi menţinerea unui grad acceptabil de dependenţă faţă de importuri prin diversificarea surselor de import, a resurselor energetice proprii, a rutelor şi reţelelor de transport naţionale şi regionale; cooperarea regională pentru protecţia infrastructurii critice in domeniul energiei;
· Dezvoltarea durabilă: Îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul lanţ resurse-producţie-transport-distribuţie-consum final prin optimizarea proceselor de producţie şi distribuţie şi prin reducerea consumului total de energie primară raportat la valoarea produselor sau serviciilor; creşterea ponderii energiei produse pe baza resurselor regenerabile în consumul total şi în producţia de electricitate; utilizarea raţională şi eficientă a resurselor primare neregenerabile şi scăderea progresivă a ponderii acestora în consumul final; promovarea producerii de energie electrică şi termică în centrale de cogenerare de înaltă eficienţă; valorificarea resurselor secundare de energie; susţinerea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare în sectorul energetic, cu accent pe sporirea gradului de eficienţă energetică şi ambientală; reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului şi respectarea obligaţiilor asumate în privinţa reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi a emisiilor de poluanţi atmosferici;
· Competitivitatea: Continuarea dezvoltării şi perfecţionării pieţelor concurenţiale de energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, cărbune, servicii energetice; promovarea surselor regenerabile cu ajutorul certificatelor verzi, în contextul integrării regionale; pregătirea pieţei de certificate albe privind utilizarea eficientă a energiei; participarea la schema comunitară de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră; liberalizarea tranzitului de energie şi asigurarea accesului constant şi nediscriminatoriu al participanţilor din piaţă la reţelele de transport, distribuţie şi la interconexiunile internaţionale; dezvoltarea infrastructurii energetice; continuarea procesului de restructurare şi privatizare în sectoarele energiei electrice, termice şi gazelor naturale; continuarea procesului de restructurare în sectorul de extracţie şi utilizare a lignitului în vederea creşterii profitabilităţii şi accesului pe piaţa de capital; înfiinţarea bursei regionale de energie şi participarea în continuare a Romaniei la procesul de consolidare a pieţelor energetice la nivel european.
Prin măsuri coerente de creştere a eficienţei energetice se va obţine o reducere a consumului de energie finală cu 13,5% în perioada 2008-2016 în comparaţie cu nivelul consumului mediu din perioada 2001-2005, în conformitate cu primul Plan Naţional de Acţiune în domeniul Eficienţei Energetice 2007-2010. Acest obiectiv se va realiza prin măsuri legislative, reglementări, acorduri voluntare, extinderea serviciilor pentru economii de energie, instrumente financiare şi de cooperare.
Pe baza unor politici naţionale şi a unor strategii energetice la nivel regional şi local se va promova modernizarea sistemelor de cogenerare şi încălzire urbană prin folosirea unor tehnologii de înaltă eficienţă. Reabilitarea energetică a cel puţin 25% din fondul de clădiri multietajate va asigura obţinerea unor importante economii de energie, reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi creşterea suportabilităţii facturilor energetice la nivelul consumatorilor. Se va pune în aplicare un nou sistem de asistenţă socială, uniform şi direcţionat, care să asigure cadrul necesar de coordonare între diverse autorităţi pentru reformarea sistemului actual de subvenţii pentru energie şi ajutoare pentru consumatorii vulnerabili. O atenţie specială se va acorda politicii energetice rurale, urmărindu-se modernizarea sistemelor de încălzire eco-eficientă a locuinţelor şi de alimentare cu energie la costuri suportabile.
Prin încurajarea selectivă a investiţiilor se va asigura punerea în funcţiune a unor noi capacităţi de producere a energiei electrice bazate pe tehnologii curate, cu impact major asupra reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi a emisiilor de poluanţi şi asupra siguranţei de funcţionare a sistemului energetic naţional.
În ceea ce priveşte sursele regenerabile de energie, conform pachetului legislativ prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008, România are obligaţia să elaboreze şi să prezinte Comisiei Europene un Plan Naţional de Acţiune cu precizarea obiectivelor privind ponderea consumului de energie din surse regenerabile în domeniile transporturilor, electricităţii, încălzirii şi răcirii, precum şi a măsurilor care urmează să fie adoptate în vederea atingerii acestor obiective, până la 31 martie 2010. În condiţiile în care obiectivul-ţintă pe ansamblul Uniunii Europene este ca 20% din totalul consumului de energie să provină din surse regenerabile în anul 2020, noile obiective pentru România în perioada 2012-2020 se vor conforma ţintelor asumate în procesul de distribuire a responsabilităţilor statelor membre UE. La nivelul anului 2010, ponderea resurselor regenerabile va reprezenta în România circa 11% din consumul total de resurse primare de energie, urmând să ajungă la 11,2% în 2015.
Aplicarea sistemului „certificatelor verzi” va spori ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile la 9-10% din consumul final de energie electrică raportat la cantitatea de electricitate vândută consumatorilor, având în vedere că mecanismul centralizat de tranzacţionare, Piaţa Certificatelor Verzi, funcţionează încă din anul 2005. De asemenea, legislaţia în domeniu prevede că furnizorii sunt obligaţi să achiziţioneze anual un număr de certificate verzi egal cu produsul dintre valoarea cotei obligatorii, convenite în cadrul UE prin distribuirea responsabilităţilor între statele membre privind promovarea energiei regenerabile, şi cantitatea de energie electrică furnizată anual consumatorilor finali.
România va participa activ, în cadrul UE, la negocierile interne privind adoptarea în anul 2009 a pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile” prezentat de Comisia Europeană la 23 ianuarie 2008. În acelaşi timp, România participă, prin intermediul UE, la negocierile internaţionale sub egida ONU (Convenţia-cadru şi Protocolul de la Kyoto) în vederea convenirii la sfârşitul anului 2009, la Copenhaga, a unui nou acord global în domeniul schimbărilor climatice pentru stabilirea obiectivelor de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi a acţiunilor suplimentare necesare în perioada post-2012.
Adaptarea la efectele schimbărilor climatice reprezintă un proces complex datorită faptului că gravitatea efectelor variază de la o regiune la alta, depinzând de vulnerabilitatea fizică, de gradul de dezvoltare socio-economică, de capacitatea de adaptare naturală şi umană, de serviciile de sănătate şi de mecanismele de supraveghere a dezastrelor. Începând cu anul 2007, s-a abordat la nivel european şi problematica adaptării la efectele schimbărilor climatice prin adoptarea Cărţii Verzi de către Comisia Europeană. Documentul prevede acţiuni la nivelul UE concentrate pe 4 direcţii:
· Integrarea adaptării în politicile sectoriale;
· Integrarea adaptării în politica externă a statelor membre UE, vizând ţările vecine;
· Reducerea incertitudinilor prin dezvoltarea cercetărilor în domeniu;
· Implicarea societăţii, mediului de afaceri şi a sectorului public în pregătirea unor strategii coordonate şi cuprinzătoare în domeniul adaptării.
Sectoarele vulnerabile la efectele schimbărilor climatice în România şi care necesită o analiză mai detaliată sunt: biodiversitatea, agricultura, resursele de apă, sectorul forestier, infrastructură-construcţii, transport, turism, energie, industrie, sănătate.
O atenţie deosebită trebuie acordată comunităţilor sărace care depind în mare măsură de utilizarea directă a resurselor naturale locale. Acestea dispun de mijloace reduse de subzistenţă şi de o capacitate limitată de a face faţă variabilităţii climatice şi dezastrelor naturale.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Asigurarea funcţionării eficiente şi în condiţii de siguranţă a sistemului energetic naţional, atingerea nivelului mediu actual al UE în privinţa intensităţii şi eficienţei energetice; îndeplinirea obligaţiilor asumate de România în cadrul pachetului legislativ „Schimbări climatice şi energie din surse regenerabile” şi la nivel internaţional în urma adoptării unui nou acord global în domeniu; promovarea şi aplicarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice şi respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Potrivit studiului de impact realizat în vederea menţinerii unui echilibru echitabil între eforturile întreprinse de statele membre ale UE pentru atingerea obiectivului de reducere unilaterală în anul 2020 a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% faţă de nivelul de emisii din 1990, sectoarele non-ETS (din afara schemei de comercializare a certificatelor de emisii) din România, reprezentate prin sursele mici din sectoarele de energie şi industrie şi din sectoarele transporturi, construcţii, agricultură, deşeuri etc. ar fi posibil să beneficieze de o creştere de 19% a emisiilor de gaze cu efect de seră raportate la nivelul anului 2005.
Emisiile din sectoarele ETS (operatorii economici care fac parte din schema de comercializare a certificatelor de emisii) vor fi reglementate prin uniformizarea la nivel european a metodelor de alocare şi distribuire a certificatelor. Se prevede ca, pentru anul 2020, numărul total de certificate de emisii de gaze cu efect de seră la nivel european să fie redus cu 21% faţă de numărul acestora în anul 2005.
Conform Pachetului legislativ aflat în dezbaterea Parlamentului European şi a Consiliului UE, România va trebui să majoreze cota parte a surselor regenerabile (solară, eoliană, hidro, geotermală, biogaz etc.) în consumul final de energie de la 17,8% în 2005 la 24% în 2020 (faţă de media UE de 8,5% în 2005, cu obiectivul de a ajunge la 20% în 2020). Ţinta avută în vedere de România este ca, la nivelul anului 2020, ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile să ajungă la 38%.
Prin creşterea eficienţei energetice, consumul de energie primară se va reduce cu 20%, iar cel de energie finală cu 18% comparativ cu media consumului din 2001-2005.
Intensitatea energiei primare va scădea la 0,26 tep/1.000euro2005 (aproape de media UE din 2006), iar intensitatea energiei finale la 0,17 tep/1.000euro2005 (sub media UE din 2006).
Nivelul de utilizare în transporturi a biocarburanţilor şi altor carburanţi regenerabili va reprezenta minimum 10%, procent calculat pe baza conţinutului energetic al tuturor tipurilor de benzină şi motorină folosite, în condiţiile respectării criteriilor de sustenabilitate aferente acestor produse, cu o ţintă intermediară de 5,75% în 2010.
Va continua procesul de reabilitare energetică a circa 35% din fondul de clădiri multietajate de locuit, administrative şi comerciale.
Vor fi puse în funcţiune şi racordate la sistemul naţional noi unităţi de producere a energiei electrice pentru acoperirea cererii prevăzute, inclusiv două noi reactoare nucleare la centrala de la Cernavodă şi finalizarea unor proiecte hidroenergetice.
În România, au fost identificate pentru fiecare sector în parte potenţialele efecte negative cauzate de schimbările climatice, precum şi recomandările privind măsurile de adaptare şi studiile necesare în vederea unei mai bune abordări ştiinţifice a adaptării. Urmare a unei evaluări preliminare, fără a avea studii sectoriale şi scenarii climatice suficient de detaliate la nivelul României, sunt propuse următoarele acţiuni:
· Integrarea adaptării la efectele schimbărilor climatice în momentul aplicării şi al modificării legislaţiei şi politicilor actuale şi viitoare;
· Revizuirea bugetului, a tuturor strategiilor şi programelor naţionale astfel încât să se asigure includerea aspectelor privind adaptarea în politicile sectoriale;
· Stabilirea căilor de comunicare în vederea implementării măsurilor de adaptare la nivel local. O mare parte din deciziile care influenţează în mod direct sau indirect adaptarea la schimbările climatice se iau la nivel local;
· Creşterea gradului de conştientizare privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice. Schimbările de comportament în cadrul societăţilor şi comunităţilor depind într-o mare măsură de gradul de conştientizare a problemei.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea la performanţele medii ale UE privind indicatorii energetici şi de schimbări climatice; îndeplinirea angajamentelor în domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră în concordanţă cu acordurile internaţionale şi comunitare existente şi implementarea unor măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
România va continua să contribuie efectiv, conform acordurilor în vigoare la nivel internaţional şi comunitar, la implementarea obiectivelor comune ale Uniunii Europene în domeniul schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră şi implementarea de măsuri de adaptare la efectele schimbărilor climatice.
Prin creşterea eficienţei energetice, consumul de energie primară se va reduce cu 30%, iar consumul de energie finală cu 26% comparativ cu media consumului din perioada 2001-2005. Se va generaliza iluminatul cu lămpi eficiente.
Se va extinde utilizarea tehnologiilor curate de producere a energiei electrice şi căldurii bazate pe surse de energie şi centrale electrice cu emisii foarte reduse de carbon, prevăzute cu facilitaţi pentru captarea şi stocarea geologică a dioxidului de carbon.
Va continua construirea de centrale şi amenajări hidrotehnice care să prelucreze 15-20% din potenţialul hidroenergetic amenajabil dar încă nevalorificat.
În vederea acoperirii necesarului de energie electrică pentru dezvoltarea economică şi consum se vor realiza suplimentar 2 unităţi nuclearo-electrice.
Se va continua reabilitarea termică a circa 40% din fondul existent de clădiri multietajate precum şi dezvoltarea de proiecte de clădiri pasive sau cu consumuri energetice foarte reduse (15-50 kWh pe metru pătrat şi an).
1.2. Transport durabil
Obiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport să satisfacă nevoile economice, sociale şi de mediu ale societăţii, reducând, în acelaşi timp, la minimum impactul lor nedorit asupra economiei, societăţii şi mediului.
Domeniul transporturilor este considerat prioritar în contextul planurilor de dezvoltare ale României, date fiind relaţiile sale de interdependenţă cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, valoarea serviciilor oferite pentru populaţie şi impactul considerabil asupra mediului.
Dezvoltarea transporturilor are în vedere facilitarea includerii sistemelor urbane din România în mediul european prin îmbunătăţirea serviciilor rutiere, feroviare, maritime, fluviale şi aeriene având destinaţiile principale în Europa. Indicatorul relativ al accesibilităţii (combinând servicii, transbordări, preţuri şi durate de călătorie) urmează să se alinieze progresiv până în anul 2020 la cel existent în zonele metropolitane din Europa.
Se vor îmbunătăţi legăturile între oraşe prin stimularea serviciilor de transport public interurban şi de coordonare a gestiunii şi se va garanta o accesibilitate generală minimă a serviciilor publice pentru toţi cetăţenii, acordându-se o atenţie specială grupurilor vulnerabile (copii, bătrâni, persoane cu mobilitate redusă). Accesibilitatea transportului public la zonele cu densitate mică a populaţiei şi nuclee dispersate se va asigura la nivele minime stabilite.
Condiţiile de siguranţă vor creşte, estimându-se o reducere cu 50% a numărului de decese în urma accidentelor din transporturi în perspectiva anului 2030 faţă de anul 1998.
În domeniul protecţiei infrastructurii de transport se va dezvolta o politică de „risc zero”, iar riscurile existente vor fi reevaluate continuu la toate modurile de transport.
Pentru îmbunătăţirea comportamentului în raport cu mediul, se va diminua progresiv impactul global al emisiilor poluante din transporturi în vederea încadrării în obiectivele stabilite pentru România privind plafoanele naţionale de emisii. Se va realiza o reducere cu 5% până în 2015 a depăşirilor actuale ale nivelurilor limită privind calitatea aerului în oraşe, urmând ca proporţia să crească apoi până la 15% la emisiile unde transportul constituie sursa principală de poluare
Ţinând seama de situaţia precară a infrastructurii şi a parcului de mijloace de transport, precum şi tendinţele negative înregistrate în ultimii ani în privinţa productivităţii resurselor consumate (a se vedea Partea II, Capitolul 2), acestui sector îi revine o pondere semnificativă din alocările de fonduri UE nerambursabile pentru perioada 2007-2013.
Raportul negativ dintre evoluţia cererii de transport (în special rutier) şi creşterea produsului intern brut (PIB), care este în prezent de 4 ori mai mare decât media UE, se estimează că se va reduce în viitor ca urmare a:
· Modificării progresive a structurii economiei prin reducerea ponderii sectoarelor care lucrează cu cantităţi mari de produse transportate (industriile extractive de minereuri, siderurgia şi petrochimia) şi consumă multă energie şi prin creşterea ponderii sectoarelor care au consumuri materiale şi energetice mai reduse (serviciile, industriile prelucrătoare etc.) şi valoare adăugată mare;
· Modificării structurii producţiei de energie electrică, ca urmare a valorificării unor surse regenerabile de energie (eoliană, solară, biomasă, geotermală, micro-hidro), a extinderii energeticii nucleare (dublată în 2008, cu perspectiva construirii altor două unităţi în următorii 7-9 ani) şi a diminuării ponderii centralelor termoelectrice pe cărbune şi păcură care necesită transportul unor cantităţi mari de combustibil, uneori pe distanţe mari;
· Reducerii, ca urmare a implementării programelor de impulsionare a inovării tehnice şi tehnologice şi de creştere a competitivităţii, a consumurilor specifice de materiale şi energie în toate sectoarele productive ale economiei, cu efecte asupra volumurilor transportate;
· Modificării graduale a proceselor de producţie, depozitare şi desfacere, cu efecte asupra ponderii cererii de transport de marfă şi persoane;
· Ajustării treptate a structurii transporturilor prin diminuarea, într-o primă etapă, a ritmului de creştere a transportului rutier şi reorientarea fluxurilor de mărfuri şi călători spre celelalte moduri de transport în următoarele etape;
· Stabilizării cererii de transport privat şi a evoluţiei artificiale a nevoii de mobilitate în şi în afara centrelor urbane printr-o planificare urbană şi spaţială echilibrată şi prin îmbunătăţirea serviciilor publice în transportul de călători.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Promovarea unui sistem de transporturi în România care să faciliteze mişcarea în siguranţă, rapidă şi eficientă a persoanelor şi mărfurilor la nivel naţional şi internaţional, în conformitate cu standardele europene.
Deşi estimarea modului în care va evolua cererea de transport în tone/km în raport cu creşterea PIB prezintă încă un înalt grad de incertitudine, se poate aprecia că stabilizarea cererii nu se va putea realiza în perioada 2007-2013, iar tendinţa de cuplare negativă înregistrată în perioada 2001-2005 va continua şi după anul 2013.
Tendinţa nefavorabilă privind productivitatea resurselor consumate înregistrată în perioada 2001-2005 (sporirea valorii totale a activităţii de transport s-a realizat integral prin consum suplimentar de resurse) se va aplatiza ca urmare a finalizării şi implementării progresive a unui set de acţiuni specifice cu privire la:
· Modernizarea infrastructurilor de transport rutier, feroviar, naval şi aerian, ceea ce va permite creşterea vitezelor medii de circulaţie şi a fluidităţii traficului, sporirea şi diversificarea ofertei de transport de mărfuri şi a calităţii serviciilor de transport de călători, optimizarea utilizării mijloacelor de transport în condiţii de siguranţă şi competitivitate;
· Asigurarea unui tratament egal între sistemele de transport din punctul de vedere al finanţării modernizării, reparării şi întreţinerii infrastructurii şi mijloacelor de transport (mai ales în ceea ce priveşte transportul feroviar);
· Accelerarea înnoirii parcului de vehicule prin scoaterea din exploatare a mijloacelor de transport cu uzură fizică şi morală avansată şi înlocuirea acestora cu mijloace moderne, corespunzatoare normelor tehnice şi de exploatare ale UE şi cu eficienţă economică, socială şi ecologică ridicată;
· Creşterea vitezei de circulaţie pe căile ferate la 140-160 km/oră, modernizarea parcului de material rulant şi asigurarea condiţiilor pentru transferul echilibrat al unei părţi din transportul rutier pe cel feroviar, cu ţinta de a obţine o cotă de piaţă de 15% până în 2015 (26% pentru transportul de pasageri);
· Dezvoltarea progresivă a traficului pe căile navigabile interioare prin modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii portuare, asigurarea condiţiilor de navigaţie a navelor de până la 2.000 tdw pe sectorul românesc al Dunării precum şi a fluenţei traficului fluvial pe toată lungimea coridorului Rhin-Main-Dunăre (care interesează direct 8 state membre ale UE). Promovarea transportului pe căile navigabile interioare va avea un impact economico-social semnificativ prin creşterea competitivităţii transportului fluvial în relaţia cu celelalte moduri de transport, ca opţiune de transport complementara transportului rutier, oferind alternative de transport competitive în lanţul logistic „door-to-door” şi contribuind la reducerea impactului asupra mediului;
· Relansarea transportului maritim prin porturile româneşti de la Marea Neagră şi de pe Dunărea maritimă, prin dezvoltarea structurii funcţionale a acestora, transformarea lor în centre logistice şi integrarea lor în sistemul de transport intermodal, într-un cadru echilibrat de concurenţă loială inter-portuară;
· Implementarea standardelor UE privind transportul indermodal sau combinat, consolidarea intermodalităţii prin dezvoltarea de platforme logistice în portul Constanţa şi porturile dunărene, de platforme multimodale cargo pe Aeroportul Internaţional „Henri Coandă” Bucureşti Otopeni şi pe alte aeroporturi specializate în operarea de mărfuri, creşterea gradului de accesibilitate a transportului feroviar în porturi;
· Realizarea progresivă a performanţelor impuse pe piaţa transportului aerian privind interoperativitatea, standardele şi reglementările aplicabile, cerinţele de siguranţă, securitate şi de protecţie a mediului.
Aceste măsuri vor conduce implicit la reducerea semnificativă a consumurilor de energie şi a emisiilor poluante, cu efecte benefice asupra costurilor şi competitivităţii pe ansamblul sistemului naţional de transport.
Programul Operaţional Sectorial „Transport”, aprobat la 12 iulie 2007, stabileşte, într-o viziune coerentă, priorităţile, obiectivele şi modalităţile de alocare a fondurilor structurale şi de coeziune pentru dezvoltarea sectorului de transport în perioada 2007-2013, concentrate pe următoarele obiective:
· Modernizarea şi dezvoltarea axelor prioritare de transporturi transeuropene (TEN-T) de pe teritoriul Romaniei în scopul realizării unui sistem sustenabil de transport integrat cu reţelele UE. Obiectivul urmărit este accentuarea coeziunii teritoriale dintre România şi statele membre ale UE prin reducerea semnificativă a timpilor de parcurs, îmbunătăţirea siguranţei şi calităţii serviciilor pe principalele destinaţii la nivel naţional şi în cadrul UE, atât pentru pasageri cât şi pentru mărfuri, şi reducerea efectelor adverse asupra mediului;
· Modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale de transport, în afara axelor prioritare TEN-T, cu scopul de a realiza un sistem naţional de transport sustenabil;
· Modernizarea sectorului de transport în scopul îmbunătăţirii protecţiei mediului, a sănătăţii umane şi a siguranţei circulaţiei.
Programul Operaţional Sectorial „Transport” 2007-2013 reprezintă una dintre componentele prin care se asigură implementarea obiectivelor stabilite prin lege încă din anul 2003 pentru realizarea, dezvoltarea şi modernizarea reţelei de transport de interes naţional şi european, corespunzător angajamentelor asumate de România în acest sector şi Strategiei pentru Transport Durabil pe perioada 2007-2013 şi 2020, 2030 (elaborată în anul 2008).
Pentru minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra mediului se va elabora o strategie privind protecţia mediului în domeniul transporturilor, corelată cu noile politici ale UE, inclusiv cu reglementările în domeniul maritim, focalizată pe indicatori privind nivelurile admisibile, metodele şi mijloacele de monitorizare şi control pentru emisiile poluante, gazele cu efect de seră şi pentru zgomotele la sursă provenite din activităţile de transport. Se va întreprinde cartografierea emisiilor sonore provocate de transporturi în marile aglomeraţii urbane şi pe reţelele de transport cu trafic intens în vederea stabilirii modalităţilor optime de protejare a populaţiei şi a mediului. Pe baza analizei celor mai bune practici din celelalte ţări ale UE, se vor elabora reglementări privind taxele de utilizare a infrastructurilor şi mijloacelor de transport şi se vor promova măsuri stimulative, prin instrumente financiare şi/sau fiscale (reducerea sau scutirea de accize, subvenţii pentru cercetare-dezvoltare) pentru utilizarea mai largă a biocarburanţilor şi a combustibililor alternativi în activitatea de transporturi.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu actual al UE în privinţa eficienţei economice, sociale şi de mediu a transporturilor şi realizarea unor progrese substanţiale în dezvoltarea infrastructurii de transport.
Se vor asigura condiţiile financiare şi tehnice pentru continuarea lucrărilor la proiectele de modernizare şi dezvoltare a infrastructurii începute sau în curs de execuţie în perioada 2007-2013 şi vor fi demarate lucrările la proiectele pentru care au fost elaborate studii, în special cele ce vor fi incluse în perioada de programare 2014-2020. Un accent deosebit se va pune pe menţinerea infrastructurii modernizate sau reabilitate în parametrii de proiectare şi pe eliminarea elementelor degradate prin lucrări de întreţinere şi reparaţii.
Se va asigura finanţarea şi finalizarea proiectelor incluse în Programul Operaţional 2007-2013, respectiv pentru ramura sudică a Coridorului IV rutier şi feroviar trans-european şi se va încheia cea de-a doua etapă a modernizării reţelelor naţionale, altele decât cele situate pe traseele TEN-T.
Se vor finaliza studiile şi vor fi demarate proiectele privind modernizarea infrastructurilor situate pe Coridorul IX (rutier şi feroviar) pan-european: de la frontiera cu Republica Moldova până la frontiera cu Bulgaria, cu racordare la coridoarele IV şi VII (Dunărea).
Se vor demara studiile pentru reţeaua de infrastructuri situată pe coridoarele stabilite în urma acţiunii de revizuire a liniilor directoare TEN-T pentru perioada 2020-2030.
Vor fi derulate programele şi acţiunile pentru modernizarea, dezvoltarea şi asigurarea stării tehnice şi funcţionale a reţelei de transport neincluse în Programul Operaţional Sectorial 2007-2013, cu finanţare asigurată.
Se va finaliza procesul de liberalizare a pieţei interne de transport.
În urma măsurilor întreprinse în prima perioada de referinţă, cererea de transport în tone/km raportată la PIB se va putea reduce în perioada 2013-2020, astfel încât să se atingă în anul 2020 valoarea medie a UE.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu al UE din acel an la toţi parametrii de bază ai sustenabilităţii în activitatea de transporturi.
Este previzibil ca, progresiv, după anul 2020, să se finalizeze majoritatea proiectelor de modernizare şi dezvoltare începute şi în special cele ce vor fi incluse în perioada de programare 2018-2024, iar prioritatile să se concentreze pe atingerea standardelor comunitare ale serviciilor oferite pe Reţeaua Principală de Trafic Intens TEN-T, pe reţeua modernizată şi dezvoltată (în mod firesc, vor exista diferenţe între previziuni şi rezultatele efective, acestea urmând să fie revizuite şi corectate periodic).
Se va extinde sistemul coordonat de gestionare a traficului şi vor fi introduse sisteme noi de tarife pentru folosirea infrastructurii de către diferite grupuri de utilizatori.
1.3. Producţie şi consum durabile
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum şi producţie sustenabile.
O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea modelului de producţie şi consum pe care s-a bazat evoluţia economiei Româneşti în ultima perioadă de timp, în scopul identificării soluţiilor pentru reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare adăugată brută (VAB) şi decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de cea a consumului integrat de resurse materiale şi energetice, precum şi de impactul negativ asupra mediului.
Luând ca bază de referinţă cifrele anului 2000 (100%), producţia de bunuri şi servicii a înregistrat în perioada 2001-2007 o creştere de 63,2%, în vreme ce valoarea adăugată brută a sporit cu numai 52,1% ca urmare a majorării cu 73,1% a consumului intermediar (valoarea bunurilor şi serviciilor achiziţionate şi consumate, exclusiv activele fixe). Coroborarea acestor date indică faptul că în această perioadă dinamica valorii adăugate a fost inferioară celei a producţiei (în ciuda unei dinamici pozitive a productivităţii muncii), iar plusul de producţie s-a realizat printr-un consum mai mare de resurse. Raportul dintre dinamica VAB şi cea a consumului intermediar a fost în toţi aceşti ani negativ, înregistrând chiar o deteriorare progresivă (95,9% în 2001, 99,4% în 2002, 96,5% în 2003, 99,3% în 2004, 98,6% în 2005, 98,3% în 2006 şi 99.3% în 2007).
Aceste date relevă că evoluţia economică a României în ultimii cinci ani (ca şi în perioadele precedente, de altfel) s-a bazat pe un model contrar principiilor dezvoltării durabile promovate de Uniunea Europeană din care România face acum parte. Continuarea acestui trend prezintă un risc real pentru sustenabilitatea creşterii economice pe termen lung datorită consumului excesiv şi neraţional de resurse, cu consecinţe negative asupra stării capitalului natural şi asupra dezvoltării sociale şi umane într-un context concurenţial.
În România există un dezechilibru structural în ceea ce priveşte consumul alimentar al populaţiei precum şi deficienţe de ordin calitativ în producţia şi comercializarea alimentelor. Totodată, sectorul agricol, deşi dispune de condiţii naturale deosebit de favorabile pentru acoperirea cel puţin a necesarului de consum intern, nu asigură accesul întregii populaţii la o alimentaţie raţională, iar preţurilor unor produse alimentare nu sunt accesibile grupurilor vulnerabile. Autoconsumul alimentar este ridicat, în special în zonele rurale, iar pentru aprovizionarea oraşelor se importă unele alimente de bază.
Este deci necesară modificarea, prin politici şi instrumente adecvate, în concordanţă cu principiile economiei de piaţă şi cu reglementările UE în domeniu, a mentalităţii consumeriste şi a apetitului de a maximaliza câştigurile pe termen scurt. În acest scop se impune, în perioada imediat următoare, o analiză de profunzime a factorilor care influenţează evoluţiile semnalate şi stabilirea, pe această bază, a politicilor economice care să stimuleze creşterea semnificativă a productivităţii resurselor.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse şi valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum şi producţie care să permită o creştere economică sustenabilă pe termen lung şi apropierea treptată de nivelul mediu de performanţă al ţărilor UE.
Principala cale de majorare a productivităţii resurselor o reprezintă ajustarea structurală a economiei prin mărirea ponderii specifice a produselor, proceselor şi activităţilor care utilizează un volum redus de resurse energetice şi materiale dar generează o valoare adăugată mare.
Din acest punct de vedere, cel mai eficient segment al economiei este sectorul serviciilor. Luând ca bază de referinţă anul 2005, se constată că productivitatea totală a resurselor consumate în sectorul serviciilor a fost substanţial mai mare decât în industrie şi în construcţii. Deşi structura şi calitatea serviciilor în România nu este încă adaptată la cerinţele unei economii moderne, acest sector de activitate este singurul în care valoarea adăugată este superioară consumului de resurse (cu 39,3%).
Perspectiva de dezvoltare şi modernizare a acestui sector, cu consecinţe economico-financiare, sociale şi ecologice favorabile, este ilustrată de compararea cu situaţia din alte state membre ale UE. Cu o contribuţie de circa 50% în formarea produsului intern brut, sectorul serviciilor în România se află încă în urma celor din Bulgaria (59%), Polonia şi Ungaria (61-65%), Slovacia, Suedia, Austria, Germania (67-69%), Italia, Portugalia, Regatul Unit, Grecia, Olanda (71-74%), Franţa (77%), media UE situându-se la circa 70% din PIB. Pentru o ilustrare punctuală, încasările din turism ale României pe cap de locuitor au fost, în 2006, de 3 până la 8 ori mai mici decât ale Poloniei, Bulgariei, Ungariei şi Republicii Cehe.
Dezvoltarea, specializarea şi creşterea calităţii serviciilor nu reprezintă un scop în sine ci un instrument specific al economiilor moderne pentru creşterea eficienţei şi competitivităţii în toate celelalte sectoare economice şi sociale. Contribuţia adusă de serviciile de cercetare-dezvoltare-inovare, informatică, transport şi comunicaţii, formarea şi perfecţionarea continuă a forţei de muncă, intermedieri financiare etc., departe de a inhiba dezvoltarea sectoarelor direct productive (industrie, construcţii, agricultură, silvicultură, pescuit şi piscicultură), le pune în valoare potenţialul de modernizare şi de eficientizare a folosirii resurselor.
Pentru perioada 2008-2013, se va stimula dezvoltarea unor categorii de servicii care pot avea un impact pozitiv major asupra creşterii productivităţii resurselor şi a eco-eficienţei, cu efect de multiplicare în alte sectoare economice: cercetarea tehnologică în scopul reducerii consumurilor materiale şi energetice pentru produse şi procese; expertiza şi consultanţa pentru utilizarea eco-eficientă a fondurilor disponibile pentru investiţiile destinate modernizării infrastructurilor şi proceselor de producţie; activităţi ce promovează creşterea eficienţei achiziţiilor, inclusiv a achiziţiilor publice pe criterii ecologice, şi valorificarea optimă a bunurilor şi serviciilor produse în România pe nişele de piaţă cele mai favorabile.
Prin dezvoltarea infrastructurii de comunicaţii în bandă largă, având ca obiectiv central o acoperire de 95% cu conexiuni broadband până în anul 2013, se va accelera oferirea de servicii publice destinate cetăţenilor şi mediului de afaceri, cu consecinţe semnificative în toate sectoarele de activitate. Pentru afirmarea rolului tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor ca pârghie necesară şi obligatorie într-un mediu concurenţial din ce în ce mai accentuat se va urmări agregarea cererii publice, creşterea utilizării şi sporirea accesibilităţii serviciilor digitale, creşterea disponibilităţii şi atractivităţii serviciilor, dezvoltarea de conţinut şi aplicaţii, educaţia şi conştientizarea consumatorilor. Se va sprijini dezvoltarea infrastructurii în sectoarele în care mecanismele de piaţă nu se dovedesc suficiente pentru satisfacerea cerinţelor de dezvoltare şi în zonele defavorizate. Se va asigura acoperirea tuturor localităţilor urbane cu conexiuni la o reţea de transmisii naţională prin fibră optică.
Se vor aplica măsuri stimulatorii pentru creşterea semnificativă a calităţii serviciilor furnizate pe piaţa unică a UE ca element determinant al percepţiei competitivităţii de ţară. Dezvoltarea serviciilor în mediul rural (comerciale şi financiare, de consultanţă agricolă şi edilitară, transport şi agroturism, medicale şi sanitar-veterinare etc.) va permite valorificarea unei surse suplimentare pentru creşterea PIB prin atragerea unei părţi din populaţia ocupată în agricultură (care reprezintă 30,5% din populaţia activă dar contribuie la PIB cu mai puţin de 9%). Aceasta va conduce în acelaşi timp la creşterea veniturilor populaţiei din mediul rural şi poate crea premise pentru reducerea ponderii agriculturii de subzistenţă în favoarea fermelor agricole comercial viabile.
Utilizarea judicioasă a resurselor depinde, în bună măsură, şi de evoluţiile care survin în structurile intrasectoriale. În această privinţă industria, sectorul cu cea mai mare pondere în consumul de resurse, a cunoscut ajustări structurale profunde, mai ales în perioada 2000-2007.
În industria extractivă au fost scoase din exploatare zăcămintele de minereuri metalifere al căror conţinut redus de substanţe utile şi costuri de producţie ridicate nu mai justificau subvenţionarea de la bugetul de stat iar subvenţiile la extracţia huilei şi a minereului de uraniu au fost reduse permanent, urmând să fie sistate până în anul 2010.
În sectorul electroenergetic, creşterea producţiei (+13,9%) a fost inferioară celei pe ansamblul industriei (+41,3%) ca urmare a reducerii intensităţii energetice. În acelaşi timp însă, productivitatea resurselor a scăzut datorită creşterii consumului intermediar (+15,6%) şi reducerii valorii adăugate. Creşterea ponderii subsectorului nuclearo-electric şi a celui hidroelectric, modernizarea tehnologică a celui termoelectric şi aportului crescând al surselor de energie reînnoibile prevăzute pentru perioada următoare vor conduce la inversarea acestei tendinţe.
Industria prelucrătoare relevă tendinţa unei dinamici superioare (51,5% în 2007 comparativ cu 2000) faţă de cea extractivă (3,1%). Productivitatea resurselor a fost influenţată pozitiv de creşterile înregistrate în producţia mijloacelor de transport rutier (188,8%), maşini şi echipamente electrice (+59,6%), mobilier (+77%) şi în industria alimentară (+77,0%), unde dinamica valorii adăugate brute a depăşit-o pe cea a consumului de resurse. Se poate aprecia că evoluţia pozitivă a acestor subsectoare se va menţine şi în perioadele următoare.
În perioada 2008-2013 şi în continuare, politicile în domeniul dezvoltării industriale vor urmări atât direcţiile strategice şi obiectivele generale ale economiei Româneşti cât şi elementele fundamentale ale evoluţiilor din cadrul UE, în conformitate cu preceptele dezvoltării durabile. Principalii factori care vor influenţa evoluţia diferitelor sectoare industriale pe termen mediu sunt:
· Menţinerea şi dezvoltarea unui mediu de afaceri atractiv, menit să sporească fluxul investiţional, să stimuleze modernizarea tehnologică şi înnoirea permanentă a proceselor şi produselor;
· Considerarea impactului produselor asupra mediului pe parcursul întregului ciclu de viaţă al acestora (de la proiectare, fabricare, asamblare, marketing, distribuţie, vânzare şi folosire până la reciclare şi eliminare);
· Susţinerea activităţilor de cercetare, dezvoltare şi inovare în strânsă legătură cu necesităţile reale ale industriei şi cu cerinţele pieţei pentru a obţine avantaje competitive şi a reduce decalajele tehnologice şi de productivitate faţă de ţările mai avansate din UE;
· Promovarea tehnologiilor digitale în toate etapele, de la proiectare la producţie şi marketing, inclusiv în gestionarea întreprinderilor;
· Dezvoltarea pieţei concurenţiale în condiţiile regulilor pieţei unice şi evitarea practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor economice;
· Perfecţionarea asistenţei sectoriale concomitent cu modernizarea rolului autorităţilor publice în elaborarea şi implementarea politicilor industriale şi în gestionarea proceselor de restructurare şi dezvoltare, în conformitate cu practica UE;
· Încurajarea investiţiilor directe ca sursă de capital, know-how, tehnologie şi abilităţi de management;
· Susţinerea în continuare a dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) din sectoarele industriei prelucrătoare pentru realizarea de produse calitativ superioare şi cu costuri reduse, conform cerinţelor pieţei.
Estimările preliminare conduc la concluzia că, prin aplicarea unor instrumente adecvate de politică economică, în perioada 2008-2030 productivitatea resurselor materiale şi energetice consumate poate creşte cu o rată medie anuală de 3-4% prin:
· Ajustarea macrostructurii economiei (creşterea ponderii serviciilor de la 48,8% în 2005 la circa 55% în 2013, 60% în 2020 şi 70% în 2030) precum şi a structurilor intrasectoriale (reducerea ponderii subsectoarelor energo şi material intensive în industrie);
· Reducerea cu minimum 1,2-1,5% pe an a consumurilor specifice de materiale şi energie şi a pierderilor în industria prelucrătoare, în sectoarele energetic şi rezidenţial, transporturi şi construcţii ca urmare a creşterii semnificative a investiţiilor destinate modernizărilor tehnologice şi a infrastructurilor precum şi a calităţii managementului energetic şi tehnologic;
· Creşterea cu 2-3% pe an a ponderii produselor cu valoare adăugată mare, bazate pe tehnologii medii şi înalte, precum şi a serviciilor, în structura exportului;
· Ameliorarea semnificativă a performanţelor tehnico-economice şi a calităţii produselor şi serviciilor în scopul creşterii gradului de valorificare şi, implicit, a valorii adăugate, raportată la aceeaşi valoare a resurselor consumate;
· Îmbunătăţirea managementului comercial, a procedurilor de achiziţie a materiilor prime (în special a celor energetice), materialelor, componentelor şi serviciilor, precum şi valorificarea produselor şi serviciilor pe nişele de piaţă cele mai favorabile, în corelare cu evoluţia preţurilor pe pieţele internaţionale.
Prin realizarea acestor obiective, care sunt pe deplin fezabile, se estimează că peste 60% din creşterea economică se poate realiza fără consumuri suplimentare de resurse materiale şi energetice.
Creşterea productivităţii resurselor consumate va conduce, în acelaşi timp, la reducerea ritmului de epuizare a rezervelor la principalele categorii de materii prime şi va contribui la reducerea costurilor, ameliorarea competitivităţii şi la asigurarea sustenabilităţii creşterii economice.
În domeniul agriculturii şi producţiei alimentare se va pune accentul pe asigurarea securităţii alimentare şi siguranţei alimentelor. Agricultura va avea în continuare un rol important pentru asigurarea veniturilor unei părţi semnificative din populaţia activă, prin propria angajare, în timp ce diversificarea activităţilor în zonele rurale va necesita măsuri complexe, eşalonate în timp. Promovarea modelului de producţie şi consum durabile concomitent cu protejarea ecosistemelor şi decuplarea creşterii economice de degradarea mediului vor asigura sustenabilitatea producţiei alimentare, reducerea şi eliminarea dezechilibrelor de pe piaţa agricolă generate de modul de utilizare a resurselor naturale şi vor duce la o mai bună valorificare a avantajelor comparative de care dispune agricultura românească. În acest scop, se va aplica o politică raţională coerentă pentru dezvoltarea sustenabilă a agriculturii, a sectoarelor de procesare a materiilor prime agricole şi încurajarea creşterii cantitative şi calitative a producţiei de alimente şi a consumului alimentar în condiţii de sustenabilitate.
Pentru reducerea impactului negativ al activităţilor umane asupra mediului, în perioada de referinţă va începe implementarea Planului de Acţiune al UE privind consumul şi producţia durabile prin angajarea unui dialog sistematic şi permanent cu asociaţiile patronale şi cu partenerii sociali în vederea convenirii unor ţinte de performanţă ecologică şi socială pentru principalele produse şi procese.
Implementarea măsurilor cuprinse în planul de acţiune ETAP, privind introducerea tehnologiilor ecologice şi stimularea eco-inovaţiei prin aplicarea foii de parcurs naţionale, va accelera sporirea cererii şi producţiei de echipamente şi procedee destinate acestui scop în toate întreprinderile şi sectoarele economice. Prin corelarea obiectivelor-ţintă ale programelor operaţionale sectoriale, în special Strategia Naţională în domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, cu cele de dezvoltare regională se va stimula diseminarea inovărilor cu efecte sociale şi ecologice şi a tehnologiilor orientate spre îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, utilizarea raţională a resurselor naturale neregenerabile şi folosirea sustenabilă a resurselor regenerabile.
Activităţile de cercetare-dezvoltare-inovare şi de promovare a tehnologiilor eco-eficiente se vor orienta prioritar spre sectoarele şi domeniile unde aplicarea acestora poate crea efecte semnificative de progres ecologic şi de competitivitate (produse alimentare organice, tehnologia apei, eficienţa energetică, transportul urban, industriile cu impact major asupra mediului, construcţiile, colectarea selectivă, reciclarea şi neutralizarea deşeurilor, biocombustibilii etc.).
Se va introduce treptat sistemul de achiziţii publice ecologice în vederea apropierii, până în 2013, de obiectivul stabilit al UE de a se situa în 2010 la nivelul mediu atins în 2006 de statele membre cele mai performante. În acest scop se vor întreprinde măsuri concrete pentru:
· Dezvoltarea unei pieţe a produselor şi serviciilor ecologice care să conducă la îmbunătăţirea performanţelor de mediu şi a tehnologiilor folosite;
· Modernizarea sistemelor utilizate de autorităţile şi instituţiile publice pentru achiziţionarea de produse, servicii şi lucrări care să includă, atunci când este posibil, criterii ecologice în documentaţia de atribuire;
· Considerarea posibilităţii de a elabora, împreună cu patronatele, reguli şi obiective convenite voluntar pentru introducerea criteriilor ecologice în achiziţiile operatorilor economici din sectorul privat;
· Accelerarea procesului de încurajare a participării voluntare a organizaţiilor şi operatorilor economici la sistemul comunitar de eco-management şi audit (EMAS).
Se va extinde treptat, conform deciziilor UE, etichetarea produselor în funcţie de performanţele lor ecologice şi se vor realiza campanii coerente de informare a consumatorilor, cu participarea societăţilor comerciale de desfacere cu amănuntul, a organismelor de reglementare a pieţei şi a organizaţiilor societăţii civile, pentru promovarea produselor şi serviciilor eco-eficiente, inclusiv a celor rezultate din agricultura ecologică.
Pentru asigurarea sustenabilităţii producţiei şi consumului, în conformitate cu obiectivele UE, se vor adopta reglementări specifice, după cum urmează:
· Cuprinderea în notele explicative la bugetele de venituri şi cheltuieli şi în situaţiile financiare ale operatorilor economici a indicatorului „productivitatea resurselor”, măsurat prin raportul dintre valoarea adăugată brută şi consumul intermediar + valoarea consumurilor materiale totale. Introducerea acestui indicator face posibilă stabilirea unei culturi de performanţă în rândul managerilor cu privire la eficienţa valorificării achiziţiilor, vizând atât latura tehnologică cât şi cea comercială, precum şi evaluarea mai corectă de către acţionari a calităţii administrării şi managementului din punctul de vedere al evoluţiei durabile a afacerilor întreprinderii; adoptarea unor politici eficiente de investiţii şi a unei viziuni pe termen mediu şi lung, inclusiv prin introducerea în practica de lucru curentă a planurilor de afaceri şi a bugetelor de venituri şi cheltuieli multianuale; identificarea şi valorificarea sistematică a surselor potenţiale de reducere a consumurilor de materiale şi energie şi de creştere a productivităţii prin modernizare tehnologică şi înnoire a produselor conform cerinţelor pieţei.
· Introducerea, începând cu anul 2010, în rapoartele anuale ale societăţilor listate la bursă şi, începând din anul 2012, ale tuturor societăţilor din industrie, agricultură şi transporturi a obligaţiei de a furniza informaţii relevante cu privire la managementul resurselor, performanţa de mediu a proceselor sau activităţilor desfăşurate, precum şi la etichetarea ecologică (numărul şi ponderea produselor etichetate ecologic).
· Creşterea capacităţii de implementare a legislaţiei existente privind achiziţiile publice, atât la nivelul instituţiilor publice cât şi al operatorilor economici, cu accent special pe prevederile referitoare la introducerea în caietele de sarcini a unor obligaţii clare privind eco-eficienţa şi respectarea normelor de protecţie a mediului.
· Iniţierea de către instituţiile publice centrale, judeţene şi orăşeneşti, în cooperare cu patronatele, camerele de comerţ şi industrie, universităţi şi institute de cercetare, a unor acţiuni de conştientizare şi responsabilizare socială cu privire la problemele consumului şi producţiei durabile. Aceasta se poate realiza prin: acţiuni publicitare privind cele mai bune practici (inclusiv pe Internet); schimburi directe de experienţă (vizite şi ateliere de lucru); diseminarea oportunităţilor de afaceri în domeniul consultanţei, pregătirii şi realizării de proiecte, achiziţionarea şi verificarea performanţelor echipamentelor pentru protecţia mediului şi tehnologiilor ecologice.
· Încurajarea creării, în cadrul centrelor de excelenţă sau în mod autonom, a unor platforme tehnologice specializate şi proiecte-pilot care să vizeze cu prioritate promovarea tehnologiilor şi proceselor de producţie eco-eficiente, mărirea eficienţei energetice, dezvoltarea surselor alternative de energie, inclusiv a biocombustibililor, îmbunătăţirea tehnologiilor de gestionare a apei, deşeurilor şi solurilor, transportul ecologic, producţia de materiale ecologice etc.
Este vizată, de asemenea, crearea unui sistem de taxe care să încurajeze consumul durabil (de exemplu, avantaje fiscale, reduceri sau scutiri de taxe, impozite pentru achiziţii de maşini, case ecologice, instalarea de panouri solare etc.).
În conformitate cu recomandările UE, aflate în curs de elaborare, se au în vedere ajustări ale sistemului fiscal prin transferarea unei părţi din impozitarea pe forţa de muncă către impozitarea consumului de resurse materiale şi energetice. Această acţiune poate avea efecte pozitive majore asupra dezvoltării durabile prin: încurajarea direcţionării investiţiilor spre subramurile în care productivitatea resurselor este mai ridicată şi inhibarea creşterii sectoarelor energo- şi material-intensive a căror dezvoltare excesivă pe termen lung nu poate fi susţinută de resursele disponibile; promovarea produselor şi serviciilor bazate pe tehnologii de complexitate medie şi înaltă, cu grad de prelucrare avansat şi valoare adăugată mare, precum şi creşterea ponderii acestora în export.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Decuplarea creşterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse şi crearea de valoare adăugată şi apropierea de indicii medii de performanţă ai UE privind sustenabilitatea consumului şi producţiei.
Ţinta principală este accelerarea dezvoltării în ansamblu a sectorului de servicii şi a contribuţiei acestuia la creşterea produsului intern brut astfel încât să se atingă o pondere de circa 60%.
Paralel, se va stimula, prin mijloace compatibile cu economia de piaţă şi cu reglementările UE, dezvoltarea ramurilor de producţie de bunuri şi servicii cu consumuri minime de energie şi materiale dar cu valoare adăugată ridicată.
Se va asigura apropierea de nivelul mediu al ţărilor UE în privinţa aplicării tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor, inclusiv prin acoperirea cu conexiuni broadband şi oferirea unor servicii de calitate pentru utilizatorii individuali, autorităţile publice şi mediul de afaceri.
Se vor generaliza practicile UE de aplicare a criteriilor de performanţă ecologică, economică şi socială în achiziţiile publice (achiziţii publice durabile), de dezvoltare şi implementare a tehnologiilor eco-eficiente şi de conştientizare a publicului larg asupra virtuţilor şi avantajelor directe ale unui model sustenabil de producţie şi consum.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de ţările membre UE din punctul de vedere al producţiei şi consumului durabile.
1.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale
Obiectiv general SDD/UE: Îmbunătăţirea gestionării resurselor naturale şi evitarea exploatării lor excesive, recunoaşterea valorii serviciilor furnizate de ecosisteme.
Strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene (2001 şi 2006) tind să pună accentul, într-o măsură crescândă, pe conservarea şi valorificarea prudentă a capitalului natural. Printre factorii determinanţi ai acestei evoluţii a fost conştientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate de activităţile umane precum şi percepţia publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor produse şi servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte benefice asupra sănătăţii şi bunăstării oamenilor.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Reducerea decalajului existent faţă de alte state membre ale UE cu privire la infrastructura de mediu, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, prin dezvoltarea unor servicii publice eficiente în domeniu, conforme conceptului de dezvoltare durabila şi cu respectarea principiului «poluatorul plăteşte».
Programul Operaţional Sectorial de “Mediu” al României 2007-2013, aprobat de Comisia Europeană în iulie 2007, este corelat cu strategiile de dezvoltare şi cu celelalte programe finanţate din fonduri europene şi naţionale şi vizează conformitatea cu directivele UE în materie, reflectând în acelaşi timp interesele naţionale.
Pe ansamblu, strategiile şi programele naţionale referitoare la mediu corespund orientărilor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoite (2006) şi vizează realizarea următoarelor obiective specifice:
(a) Îmbunătăţirea calităţii şi accesului la infrastructura de apă şi apă uzată prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015 şi stabilirea structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă/apă uzată.
Dată fiind situaţia infrastructurii existente în domeniul gestionării apelor (a se vedea Partea II, Cap. 2), în conformitate cu Tratatul de Aderare, România a obţinut perioade de tranziţie pentru conformarea cu acquis-ul pentru colectarea, descărcarea şi epurarea apelor uzate municipale până în 2015 pentru 263 aglomerări mai mari de 10.000 locuitori echivalenţi (l.e.) şi până în 2018 pentru 2.346 aglomerări între 2.000 şi 10.000 l.e., precum şi până în 2015 pentru calitatea apei potabile.
Se prevede promovarea unor sisteme integrate de apă şi apă uzată într-o abordare regională, pentru a oferi populaţiei şi altor consumatori servicii de apă la calitatea cerută şi la tarife acceptabile. Ţintele propuse pentru anul 2015 (conform Directivei 2000/60/CE) sunt: construcţia sau reabilitarea surselor de apă în vederea potabilizării şi a staţiilor de tratare a apei potabile în 300 localităţi (faţă de 60 în 2006); extinderea sau reabilitarea reţelelor de distribuţie a apei potabile astfel ca proporţia populaţiei conectate la serviciile de apă să ajungă la 70% (faţă de 52% în 2006); extinderea sistemelor de canalizare pentru aglomerările de peste 2.000 locuitori la 69,1% din locuitorii echivalenţi racordaţi în 2013, 80,2% în 2015 şi 100% în 2018 (faţă de 48,7% în 2005); construirea de staţii de epurare a apelor uzate şi reabilitarea celor existente în localităţile cu peste 2.000 locuitori pentru a realiza o acoperire de 60,6% l.e. În 2013, 76,7% în 2015 şi 100% în 2018 (faţă de 34,9% în 2005); sporirea volumului de apă uzată epurată corespunzător la 60% în 2015 (faţă de 35% în 2006).
În corelare cu investiţiile din fonduri structurale, în zonele rurale investiţii în infrastructura de apă vor fi finanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR).
Până în anul 2013 se va aplica Programul (aprobat în 2005) de eliminare treptată a evacuărilor, emisiilor şi pierderilor de substanţe periculoase în mediul acvatic pentru prevenirea poluării resurselor de ape interioare de suprafaţă, costiere, marine şi subterane şi limitarea periclitării ecosistemelor acvatice (Directiva 2006/11/EC). Se va asigura implementarea Directivei (1991/676/EC) privind protecţia apelor împotriva poluării cu nitraţi din surse agricole, transpusă în legislaţia românească încă din anul 2000. Se vor încheia lucrările de elaborare a Planului de Amenajare pe Bazine/Spaţii Hidrografice (până în decembrie 2009) şi a Planurilor de Management al Riscului de Inundaţii, inclusiv a hărţilor de hazard şi de risc la inundaţii (până în decembrie 2013).
Pentru finanţarea acţiunilor stabilite în perioada 2008-2013 este prevăzută suma de circa 3,27 miliarde euro, din care 85% din Fondul de Coeziune al UE, faţă de necesarul estimat de circa 19 miliarde euro până în 2015. Diferenţa considerabilă dintre fondurile disponibile şi cele necesare pentru îndeplinirea obiectivelor propuse reclamă un efort major pentru identificarea unor surse suplimentare de finanţare prin recurgerea la concesionarea pe scară mai largă a serviciilor de apă şi promovarea parteneriatelor public-privat.
(b) Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deşeurilor prin îmbunătăţirea gestionării deşeurilor şi reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de judeţe până în 2015.
România a obţinut perioade de tranziţie în vederea conformării cu Directivele UE pentru depozitele de deşeuri municipale până în 2017; depozitarea temporară de deşeuri periculoase până în 2009; depozitarea de deşeuri industriale nepericuloase până în 2013. Un număr de 177 depozite vor trebui să-şi înceteze activitatea şi se va asigura reducerea treptată a cantităţilor depuse în cele 101 depozite municipale neconforme. Până în anul 2013 se va reduce până la 2,4 milioane tone cantitatea anuală a deşeurilor biodegradabile depozitate, reprezentând 50% din totalul produs în 1995, şi se vor implementa măsuri pentru reducerea considerabilă a depozitării deşeurilor de ambalaje.
Acţiunea în acest domeniu se va concentra pe punerea în aplicare a proiectelor integrate de gestionare a deşeurilor la nivel naţional şi regional prin orientarea ierarhică a investiţiilor conform priorităţilor stabilite: prevenire, colectare selectivă, reciclare, valorificare, tratare şi eliminare. Programele de management integrat se vor extinde progresiv şi în mediul rural prin instituirea unor servicii de colectare, şi prin eliminarea gropilor de gunoi necontrolate.
Se va încheia studiul, început în 2005, privind inventarierea siturilor poluate istoric şi determinarea priorităţilor de intervenţie în baza unei analize de risc, drept primă fază a unei strategii pe termen lung pentru valorificarea economică sau ecologizarea şi revenirea în regim natural a acestor zone.
Până în anul 2013 se prevede un grad de recuperare a materialelor utile din deşeurile de ambalaje pentru reciclare sau incinerare cu recuperare de energie de 60% pentru hârtie sau carton, 22,5% pentru mase plastice, 60% pentru sticlă, 50% pentru metale şi 15% pentru lemn. Se prevăd măsuri speciale, cu termene de execuţie între sfârşitul anului 2008 şi 2013 pentru recuperarea deşeurilor de echipamente electrice şi electronice precum şi pentru închiderea unor instalaţii de incinerare neconforme pentru deşeurile medicale. Ţintele propuse pentru anul 2015 vizează: crearea a 30 sisteme integrate de gestionare a deşeurilor la nivel regional/judeţean; închiderea a 1.500 depozite mici situate în zone rurale şi a 150 depozite vechi în zonele urbane; realizarea a 5 proiecte pilot pentru reabilitarea siturilor contaminate istoric; asigurarea unor servicii îmbunătăţite de salubritate şi management al deşeurilor pentru un număr de 8 milioane locuitori.
Finanţarea acţiunilor prevăzute însumează circa 1,7 miliarde euro, din care 80% se asigură din Fondul European de Dezvoltare Regională. Aceste investiţii vor fi complementare celor realizate din fonduri PHARE, ISPA Fondul de Mediu sau din alte surse.
(c) Reducerea impactului negativ asupra mediului şi diminuarea schimbărilor climatice cauzate de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localităţi până în 2015.
România a obţinut perioade de tranziţie până în anul 2013, respectiv 2017, pentru respectarea valorilor limită de emisii (dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi) în vederea conformării cu Directivele UE privind reducerea emisiilor provenite din instalaţii mari de ardere.
Cantităţile de emisii totale anuale de dioxid de sulf se vor reduce de la 540 mii tone în 2007 la 148 mii tone în 2013, cele de oxizi de azot de la 128 mii tone în 2007 la 112 mii tone în 2013, iar cantităţile de emisii totale anuale de pulberi se vor reduce de la 38,6 mii tone în 2007 la 15,5 mii tone în 2013.
Acţiunile programate prevăd utilizarea raţională a surselor de energie neregenerabile şi, acolo unde este posibil, a surselor regenerabile sau mai puţin poluante în sistemele de încălzire urbană. Se are în vedere corelarea acestor măsuri cu programul de gestionare a apei, întrucât infrastructura precară a reţelelor de încălzire municipală cauzează pierderi însemnate în reţelele de distribuţie a apei.
Pentru reabilitarea sistemelor urbane de încălzire în zonele critice, principalele ţinte urmărite la nivelul anului 2015 se referă la implementarea celor mai bune tehnici disponibile pentru reducerea emisiilor de dioxid de sulf (SO2) la 15 mii tone (de la 80 mii tone în 2003) şi de oxid de azot (NOx) la 4 mii tone (de la 7 mii în 2003). Emisiile de pulberi se vor reduce de la 38,6 mii tone/an în 2007 la sub 15,5 mii tone/an în 2013, iar cele de metale grele se vor menţine sub nivelul anului 1989. Se prevede reabilitarea sistemelor de încălzire centrală în 8 municipalităţi, având ca rezultat o îmbunătăţire substanţială a calităţii aerului, şi elaborarea studiilor de opţiune pentru alte 15 localităţi, completată cu reabilitarea depozitelor neconforme de zgură şi cenuşă precum şi a reţelelor de distribuţie a apei calde şi căldurii.
Costurile totale ale îndeplinirii cerinţelor de calitate a aerului din acquis-ul comunitar în acest sector, identificate la nivelul anului 2004, se ridică la circa 5,2 miliarde euro pentru perioada 2007-2013. Cofinanţarea efectivă din Fondul de Coeziune al UE se va situa la nivelul de circa 230 milioane euro, cu o contribuţie echivalentă din bugetul naţional şi bugetele locale (în total circa 460 milioane euro). Măsurile pentru protecţia aerului sunt susţinute şi prin Programul Operaţional Sectorial “Creşterea competitivităţii economice” (cofinanţat din Fondul European de Dezvoltare Regională), care prevede investiţii pentru reducerea emisiilor de gaze poluante la nivelul instalaţiilor mari de ardere care operează în sectorul energetic naţional. Cu toate acestea, sursele de finanţare identificate sunt evident insuficiente, necesitând un aport adiţional substanţial prin intermediul împrumuturilor externe şi promovării parteneriatelor public-privat.
(d) Conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea reţelei Natura 2000. Obiectivul principal în perioada de referinţă este implementarea unor sisteme adecvate de management pentru protecţia naturii în vederea conservării diversităţii biologice, a habitatelor naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică. Acţiunile prevăzute vizează întărirea capacităţii instituţionale, la nivel naţional şi local, şi atragerea participării publice (un rol important revenind ONG-urilor) pentru conformarea cu Directivele relevante ale UE, în special cele referitoare la păsări şi habitate, în corelare cu dezvoltarea reţelei Natura 2000. Siturile Natura 2000 reprezintă 17,84% din suprafaţa ţării, inclusiv 273 de situri de importanţă comunitară (13,21% din suprafaţă).
Agenţia Naţională pentru Arii Protejate şi Conservarea Biodiversităţii, care devine funcţională în anul 2008, va asigura coordonarea generală a elaborării şi implementării planurilor de management pentru fiecare dintre siturile desemnate pentru protejare. Tot până la sfârşitul anului 2008 se prevede definitivarea cadastrului ariilor protejate de importanţă comunitară şi a ghidului metodologic privind integrarea aspectelor de biodiversitate în procedura de evaluare a impactului asupra mediului.
Ţintele concrete propuse pentru anul 2015 includ sporirea numărului de arii protejate şi situri Natura 2000 care dispun de planuri de management aprobate, de la 3 în 2006 la 240 în 2015 şi extinderea acestor suprafeţe la 60% din totalul ariilor protejate.
Măsurile propuse pentru conservarea, reabilitarea şi dezvoltarea fondului forestier în conformitate cu Planul de Acţiune al UE pentru Păduri sunt prezentate în secţiunea “Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura şi pescuitul” (Partea IV, Capitolul 3.2).
Finanţarea implementării măsurilor prevăzute se ridică la circa 172 milioane euro din care 80% se acoperă prin cofinanţare UE prin Fondul European de Dezvoltare Regională.
(e) Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populaţiei prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone.
Obiectivele principale vizează instituirea unui management durabil al inundaţiilor în zonele cele mai expuse la risc şi protejarea şi reabilitarea litoralului Marii Negre.
Realizarea unui nivel adecvat de protecţie împotriva inundaţiilor se impune datorită creşterii în intensitate a acestor dezastre naturale în ultimul deceniu. Inundaţiile din 2005 şi 2006 pe teritoriul României au avut efecte catastrofale, afectând peste 1,5 milioane persoane (93 morţi) şi producând daune grave elementelor de infrastructură (pagube totale estimate la 2 miliarde euro). Intervenţiile prioritare propuse se vor implementa pe baza unei strategii pe termen lung, vizând acţiuni la nivel naţional şi regional privind dezvoltarea graduală a infrastructurii pentru prevenirea inundaţiilor şi reducerea consecinţelor destructive ale acestora, elaborarea unor hărţi de pericol de risc şi a unor metodologii precise pentru pregătirea de proiecte, management, supervizare şi publicitate.
Ţintele propuse la nivelul anului 2015 includ pregătirea şi începerea punerii în aplicare a unui număr de 10 proiecte majore de protecţie împotriva inundaţiilor de care să beneficieze circa 1,5 milioane locuitori din zonele de risc şi reducerea riscului de incidenţă a inundaţiilor în zonele de intervenţie cu 30%.
Pentru zonele de litoral se vor efectua reabilitări de coastă pe o lungime de 10 kilometri, cu extinderea suprafeţei de plajă cu 30%.
Se va acţiona pentru eficientizarea intervenţiilor după inundaţii şi alte dezastre naturale (cutremure, alunecări de teren) prin crearea unor unităţi operative speciale, instruirea şi dotarea lor cu echipamente, precum îmbunătăţirea sistemelor de avertizare şi informarea publică asupra riscurilor.
Necesarul de finanţare este stabilit, pentru prima etapă, la circa 270 milioane euro, din care 82% Fondul de Coeziune.
Investiţiile totale care sunt necesare pentru a asigura conformitatea cu directivele UE în materie de protejare a mediului, conservare a resurselor naturale şi gestionare raţională a acestora pentru perioada 2007-2013 se ridică la circa 18 miliarde euro. Costurile estimate pentru conformarea cu acquis-ul comunitar până în anul 2018 se ridică la 29,3 miliarde euro, din care se prevede o acoperire de 5,4 miliarde euro (18%) din bugetul de stat şi bugetele locale, 9,9 miliarde (34%) din fonduri UE, 7,8 miliarde (27%) din investiţii ale sectorului privat şi 6,2 miliarde (21%) din alte surse (Fondul de Mediu, proiecte internaţionale, altele decât cele cofinanţate de UE, împrumuturi externe etc.).
În aceste condiţii, apare necesară o insistenţă sporită a părţii Române pentru obţinerea unor alocări suplimentare în cadrul negocierii viitorului buget comunitar, paralel cu efortul de a veghea la folosirea cât mai eficientă a fondurilor de investiţii disponibile şi de a identifica noi surse de finanţare pentru sprijinirea iniţiativelor locale prin promovarea parteneriatului public-privat, a unor mecanisme flexibile de creditare şi a concesionării utilităţilor în formule atrăgătoare pentru investitori.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu actual al ţărilor UE la parametrii principali privind gestionarea responsabilă a resurselor naturale.
Având în vedere ţintele strategice ale sectorului de mediu şi măsurile preconizate pentru perioada 2008-2013, încă din această perioadă de programare vor trebui stabilite necesităţile privind modificările legislative, capacităţile şi reformele administrative, inclusiv crearea de noi instituţii sau redistribuirea responsabilităţilor pentru implementarea proiectelor din noua perioadă de programare.
În măsura în care se acoperă necesarul de finanţare pe domeniul gospodăririi apelor şi apelor uzate, conform obiectivelor asumate prin Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, localităţile cu peste 2.000 locuitori vor avea asigurată aprovizionarea cu apă potabilă de calitate şi acces la canalizare precum şi dotarea cu staţii de epurare a apelor uzate în proporţie de 100% încă din anul 2018. Se va continua procesul de îmbunătăţire a serviciilor de apă, canalizare şi tratarea apelor uzate în localităţile rurale mai mici. În anul 2021 vor fi revizuite planurile de management şi amenajare a bazinelor şi spaţiilor hidrografice. Planul de management al riscului de inundaţii va fi definitivat şi publicat până în decembrie 2015, iar în 2018 se va face o evaluare preliminară, introducându-se ajustările necesare. Hărţile de hazard şi hărţile de risc la inundaţii vor fi revizuite până în decembrie 2019 şi actualizate, ulterior, la fiecare 6 ani. Pe baza analizei rezultatelor obţinute până în 2013, vor fi reevaluate domeniile de intervenţie, priorităţile de acţiune şi necesarul de finanţare pentru perioada următoare.
În privinţa managementului integrat al deşeurilor, se va trece treptat de la depozitarea deşeurilor la colectarea selectivă şi valorificarea într-o proporţie mai mare a deşeurilor reciclabile, inclusiv prin transformarea deşeurilor organice în compost, şi utilizarea exclusivă, pentru mediul urban, a depozitelor ecologice. În mediul rural, va creşte gradul de implementare a sistemelor de management integrat al deşeurilor.
La capitolul îmbunătăţirea calităţii aerului, se va continua reabilitarea sistemelor centrale de încălzire, ajungându-se la încadrarea emisiilor de SO2, NOx şi pulberi în limitele prescrise de Directivele UE.
Vor continua acţiunile iniţiate în perioada anterioară pentru îmbunătăţirea biodiversităţii şi patrimoniului natural prin perfecţionarea gestionării ariilor naturale protejate, inclusiv completarea reţelei Natura 2000, adâncirea studiilor de specialitate pentru fundamentarea proiectelor, introducerea şi urmărirea unor noi indicatori sintetici de performanţă, promovarea unor tehnologii eco-eficiente, aplicarea reglementărilor UE privind zonele maritime şi gestionarea integrată a zonelor de litoral.
Se va încheia, în linii mari, elaborarea planurilor de acţiune pentru prevenirea inundaţiilor şi intervenţiile în cazul dezastrelor naturale, inclusiv pentru reabilitarea celei mai mari părţi a zonei de litoral.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de performanţele de mediu ale celorlalte state membre UE din acel an.
România se va alinia, în linii generale, la cerinţele şi standardele UE privind gestionarea apei şi apelor uzate, în conformitate cu proiecţiile preliminare ale Planului de management al bazinelor hidrografice. Se prevede atingerea obiectivelor de mediu pentru toate corpurile de apă din România.
Vor fi reanalizate priorităţile de acţiune în domeniul gestionării deşeurilor, îmbunătăţirii calităţii aerului, conservării biodiversităţii şi patrimoniului natural, precum şi prevenirii dezastrelor naturale pe baza rezultatelor obţinute în perioada anterioară de referinţă, şi se vor stabili noi obiective în conformitate cu politicile UE şi tendinţele predominante pe plan mondial.
1.5. Sănătatea publică
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor servicii medicale de calitate în condiţii de egalitate şi îmbunătăţirea protecţiei împotriva ameninţărilor la adresa sănătăţii.
Sănătatea publică a devenit în mod oficial un domeniu care intră în competenţa Uniunii Europene, în condiţiile respectării principiului subsidiarităţii, odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht (1992), iar prin Tratatul de la Amsterdam (1997) s-a stipulat că toate politicile în alte domenii-cheie ale activităţii comunitare trebuie să ţină cont de cerinţele de protecţie a sănătăţii umane. Regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de-a lungul timpului în cadrul Uniunii Europene fac parte din acquis-ul comunitar şi sunt obligatorii pentru statele membre. Resursele alocate domeniului sănătăţii şi sistemelor de sănătate în statele din nucleul central al Uniunii Europene se ridică la circa 8,5% din PIB, reprezentând în medie, cu variaţii de la ţară la ţară, 1.600 euro pe cap de locuitor.
Deşi nu există încă un sistem medical european unitar ci numai modele de referinţă (german, francez, britanic, scandinav), este evidentă tendinţa spre adoptarea unor standarde şi protocoale comune pentru efectuarea şi evaluarea tratamentelor, acţiunilor de prevenţie şi stării generale a populaţiei, în condiţiile în care toate sistemele din ţările UE sunt de tip social şi se bazează pe principiul solidarităţii (asiguraţii beneficiază egal de servicii, deşi contribuţiile lor variază după venit).
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Îmbunătăţirea structurii sistemului de sănătate, a calităţii actului medical şi a îngrijirilor furnizate în cadrul serviciilor de sănătate; ameliorarea stării de sănătate a populaţiei şi creşterea performanţei sistemului de sănătate.
România nu dispune încă de o viziune strategică pe termen mediu şi lung în domeniul sănătăţii publice pentru atingerea parametrilor medii de performanţă din celelalte ţări ale Uniunii Europene şi pentru integrarea organică a acestor preocupări în strategiile naţionale şi programele operaţionale sectoriale sau tematice. Planul Strategic al Ministerului Sănătăţii Publice 2008-2010 oferă unele repere orientative privind desfăşurarea, în continuare, a acestui proces şi recomandă elaborarea şi adoptarea unei Strategii Naţionale de promovare a sănătăţii şi a educaţiei pentru sănătate, precum şi a unor planuri specifice pe patologii.
Principalele direcţii de activitate stipulate pe termen scurt sunt:
(a) Creşterea accesibilităţii la serviciile medicale:
(i) Implementarea de programe naţionale de sănătate care să răspundă problemelor de sănătate publică prioritare şi nevoilor grupurilor vulnerabile prin:
· Dezvoltarea capacităţii de reacţie rapidă la ameninţările la adresa sănătăţii prin eficientizarea structurii existente de supraveghere şi răspuns în privinţa bolilor transmisibile, cu o capacitate de notificare şi verificare imediată, 24 ore pe zi, în tot cursul anului;
· Reducerea impactului asupra sănătăţii publice a bolilor transmisibile cu impact major (HIV, tuberculoză, infecţii cu transmitere sexuală, infecţii nosocomiale) precum şi a bolilor cronice; focalizarea acţiunilor preventive şi de asigurare de servicii de bază către populaţiile aflate în situaţie de risc crescut; stabilirea unor pachetele minime de îngrijiri medicale asigurate pentru grupurile vulnerabile; introducerea unor sisteme de raportare standardizată şi de evaluare periodică pe baza unor indicatori specifici;
· Promovarea unor intervenţii asupra determinanţilor stării de sănătate prin ierarhizarea factorilor de risc pe diferite grupuri de populaţie; instituirea unor programe de educaţie pentru sănătate şi de informare asupra riscurilor, inclusiv în privinţa sedentarismului, nutriţiei, consumului de tutun, alcool şi droguri psihotrope, nivelului de sanitaţie şi igienă în locuinţe, siguranţei alimentare; evaluarea eficacităţii campaniilor de conştientizare şi ajustarea lor în vederea creşterii impactului pe termen lung;
· Deplasarea accentului către serviciile preventive de sănătate;
(ii) Dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii furnizorilor de servicii medicale şi dotarea acestora cu aparatură, echipamente şi mijloace de transport specifice prin construirea a 28 spitale de urgenţă noi (8 regionale universitare şi 20 judeţene), reabilitarea a 15 spitale judeţene de urgenţă; realizarea dotării cu aparatura şi echipamente medicale, inclusiv cu mijloace de transport specifice, prin licitaţii publice deschise.
(iii) Dezvoltarea resurselor umane prin identificarea unor facilităţi pentru atragerea personalului medical în zone izolate, defavorizate economic; deplasarea în asemenea zone a unor echipe medicale mobile pentru evaluarea stării de sănătate a populaţiei şi a riscurilor specifice, precum şi pentru desfăşurarea de activităţi de educaţie pentru sănătate; extinderea reţelei de asistenţă medicală comunitară integrată; definirea rolului asistenţilor medicali comunitari şi formarea profesională a acestora (angajarea a 500 persoane pe an dintre care 50 de etnie romă); producerea de materiale informative şi educaţionale specifice; implementarea unui sistem de indicatori pentru evaluarea performanţei.
(iv) Stabilirea listei de medicamente esenţiale pentru sănătatea populaţiei care să fie acoperite total sau parţial prin sistemul de asigurări sociale de sănătate.
(b) Creşterea calităţii serviciilor medicale:
· Asigurarea continuităţii actului medical prin creşterea ponderii îngrijirilor la domiciliu, asistenţei medicale primare şi serviciilor de specialitate acordate în ambulator.
· Realizarea compatibilităţii cu sistemele de sănătate din celelalte ţări membre ale UE prin adoptarea de standarde pentru produse şi tehnologii medicale, formarea profesională şi crearea unor reţele de informare; introducerea şi utilizarea conceptelor de medicină bazată pe dovezi şi evaluare a tehnologiilor medicale; standardizarea măsurilor de siguranţă a pacienţilor.
· Creşterea competenţelor profesionale ale personalului medical, în special a medicilor, prin îmbunătăţirea pregătirii profesionale de bază; introducerea unor criterii mai severe pentru obţinerea licenţei de medic şi pentru formarea profesională a asistenţilor medicali şi a infirmierelor; re-evaluarea specialităţilor şi atestatelor conform standardelor de bază practicate în UE; creşterea abilităţilor de comunicare ale personalului medical.
· Introducerea unor practici medicale unitare bazate pe ghiduri de practică şi protocoale clinice.
· Evaluarea spitalelor în perspectiva obţinerii acreditării prin: constituirea unei Comisii Naţionale de Acreditare a Spitalelor (CNAS); precizarea competenţelor pe tipuri de spitale; elaborarea procedurilor, standardelor şi metodologiei de acreditare; acreditarea tuturor spitalelor în termen de 5 ani (până în 2012).
(c) Îmbunătăţirea finanţării sistemului de sănătate prin creşterea transparenţei în utilizarea fondurilor; informatizarea sistemului în scopul evidenţierii costurilor reale ale serviciilor medicale; întărirea capacităţii de evaluare, audit statutar şi control financiar; întărirea disciplinei financiare; dezvoltarea de parteneriate pentru furnizarea de servicii medicale şi nemedicale, externalizarea unor servicii; reprofilarea unor unităţi neperformante; încurajarea cooperării şi parteneriatelor cu sectorul privat, organizaţiile neguvernamentale şi societatea civilă; înfiinţarea de secţii private în spitale publice; cultivarea unui mediu concurenţial real între furnizorii de servicii de sănătate.
(d) Descentralizarea sistemului sanitar prin transferul de competenţe, atribuţii şi responsabilităţi către administraţia publică locală; preluarea de către autorităţile locale a activităţilor de promovare şi educaţie pentru sănătate, a competenţelor legate de recrutarea, formarea şi evaluarea activităţii mediatorilor sanitari şi asistenţilor comunitari precum şi a celor legate de asistenţa medicală, inclusiv de medicina dentară, în unităţile de învăţământ; realizarea, într-o primă etapă, a transferului spitalelor orăşeneşti, comunale şi a centrelor de sănătate, iar în a doua etapă a spitalelor municipale în administrarea efectivă a autorităţilor şi comunităţilor locale; evaluarea intermediară la 6 luni şi finală după 1 an a rezultatelor obţinute în fiecare etapă şi operarea corecturilor necesare.
(e) Reorganizarea instituţională a Ministerului Sănătăţii Publice, a structurilor din subordinea sau coordonarea sa.
După cum se poate vedea din simpla enumerare a acţiunilor preconizate pe termen scurt, Planul aprobat pentru 2008-2010, deşi conţine obiective ambiţioase în raport cu situaţia existentă la punctul de pornire, se axează în principal pe recuperarea unora dintre cele mai flagrante decalaje faţă de indicii de performanţă consideraţi drept minimali în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene.
Omisiuni importante faţă de priorităţile stabilite în sectorul sănătăţii publice prin Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă se constată în privinţa iniţiativei legislative şi designului instituţional din partea autorităţilor centrale de specialitate în domenii precum securitatea alimentelor, folosirea aditivilor şi etichetarea produselor alimentare destinate consumului uman; reglementarea producerii şi utilizării substanţelor chimice, inclusiv pesticidele, care pot crea riscuri semnificative pentru sănătatea populaţiei şi a mediului natural; influenţa factorilor poluanţi, inclusiv a radiaţiilor ionizante şi substanţelor radioactive, asupra sănătăţii umane; dimensiunea reală a problemelor de sănătate mentală şi impactul socio-economic al stărilor emoţionale şi de stres; evaluarea ştiinţifică a efectelor utilizării unor organisme modificate genetic în alimentaţia umană şi animală; problemele specifice ale riscurilor de sănătate pe domenii ocupaţionale, în speţă în sfera transporturilor, precum şi în condiţii de sărăcie extremă etc.
Viitoarele programe în domeniu vor trebui să ţină seama în mai mare măsură de evoluţiile demografice mai mult decât îngrijorătoare si să se concentreze pe efectele asupra sănătăţii populaţiei generate de mobilitatea transfrontalieră, recrudescenţa unor maladii transmisibile (inclusiv a tuberculozei rezistente la antibiotice, asociate sau nu cu HIV/SIDA), modificarea morbidităţii prin creşterea incidenţei bolilor cardiace şi a celor provocate de diabet, obezitate, cancer şi neuropsihice.
O atenţie specială va trebui să fie acordată problemelor specifice de sănătate care pot surveni drept consecinţă a schimbările climatice.
Este, de asemenea, necesară implicarea activă a serviciilor de sănătate publică în acţiunile menite să ducă la realizarea unei calităţi a mediului în care nivelul contaminanţilor produşi de om să nu aibă un impact semnificativ şi să nu reprezinte un risc pentru sănătatea umană. Aceasta presupune:
· Identificarea riscului pe care îl prezintă pentru sănătatea umană diferitele categorii de contaminanţi; substanţele periculoase trebuie să devină obiectul unor proceduri specifice de management al riscului înainte ca acestea sa fie utilizate;
· Identificarea şi evaluarea traseelor pe care contaminanţii ajung în organismul uman şi stabilirea celui mai eficient mod de acţiune pentru a diminua nivelul de expunere sau, cel puţin, aducerea acestui nivel la valori acceptabile;
· Fixarea anumitor priorităţi mediu-sănătate la stabilirea politicilor specifice prin care se urmăreşte eliminarea contaminanţilor sau utilizarea substanţelor nepericuloase în produse şi în procesele de producţie.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea unor parametri apropiaţi de nivelul mediu actual al stării de sănătate a populaţiei şi al calităţii serviciilor medicale din celelalte state membre ale UE; integrarea aspectelor de sănătate şi demografice în toate politicile publice ale României.
Având în vedere ţintele strategice ale sectorului sanitar şi măsurile preconizate pentru perioada anterioară, începând cu anul 2014 vor fi consolidate noile structuri instituţionale, în special pentru asigurarea calităţii serviciilor de asistenţă medicală în condiţiile descentralizării şi managementului pe programe. Se vor iniţia noi măsuri, inclusiv prin iniţiative legislative, pentru fundamentarea deciziilor în domeniul politicilor de sănătate prin analiza performanţei sistemului în funcţie de rezultate, evaluarea tehnologiilor, efectuarea sistematică de cercetări de cost/eficacitate şi cost/beneficiu.
Prin implementarea principalelor programe de sănătate, se prevede continuarea trendului descrescător în privinţa mortalităţii şi morbidităţii infantile şi materne, incidenţei îmbolnăvirilor şi mortalităţii prin boli transmisibile şi prin cancer (scădere cu 50%). În acest scop, se va trece la al doilea val de servicii organizate la nivel populaţional pentru prevenţia secundară (screening) în privinţa cancerului de col uterin, a incidenţei şi mortalităţii prin cancer de sân şi de colon.
Va continua creşterea procesului de acoperire a populaţiei cu servicii de bază cum ar fi asistenţa de urgenţă, creşterea cu 50% a accesului la servicii de asistenţă medico-sanitară (îngrijiri pe termen lung) a populaţiei de vârsta a treia, creşterea acoperirii cu servicii paliative la 60% din necesar şi cu servicii de asistenţă de psihiatrie comunitară la 70% din necesar.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea deplină la nivelul mediu de performanţă, inclusiv sub aspectul finanţării serviciilor de sănătate, al celorlalte state membre ale UE.
România se va alinia, în linii generale, la cerinţele şi standardele UE privind accesul la serviciile de bază privind asistenţa de urgenţă, asistenţa medicală primară, controlul cancerului, asigurarea cu servicii de sănătate mintală la nivelul comunităţii.
1.6. Incluziunea socială, demografia şi migraţia
Obiectiv general SDD/UE: Crearea unei societăţi bazate pe incluziunea socială prin luarea în considerare a solidarităţii între generaţii şi în interiorul lor şi asigurarea creşterii calităţii vieţii cetăţenilor ca o condiţie a bunăstării individuale durabile.
Activităţile Uniunii Europene în domeniul protecţiei şi incluziunii sociale sunt reglementate prin deciziile Consiliului European din martie 2006 care stabilesc noi obiective şi modalităţi de acţiune şi încurajează cooperarea dintre statele membre potrivit metodei deschise de coordonare. Comunicarea Comisiei Europene privind Serviciile Sociale de Interes General statuează reperele principale ale responsabilităţilor agenţiilor guvernamentale şi organismelor de suport în acest domeniu. Statelor membre le revin, de asemenea, îndatoriri precise în baza Pactului European pentru Tineret şi a Pactului European pentru Egalitatea de Gen.
Cel de-al doilea Raport al României asupra realizării Obiectivelor Mileniului convenite în cadrul ONU, aprobat la 18 septembrie 2007, relevă faptul că o bună parte dintre obiectivele asumate în 2003 şi care prezintă relevanţă pentru problematica incluziunii sociale au fost îndeplinite, unele dintre acestea în avans, creând premisele pentru o îmbunătăţire substanţială a situaţiei până în anul 2013 şi în perioadele următoare. Astfel, rata sărăciei severe s-a redus de la 10,91% în 2002 la 4,1% în 2006 (faţă de ţinta propusă de 5,4%), permiţând stabilirea unei noi ţinte de 3,5% pentru 2009; creşterea cu peste 50% a numărului copiilor de origine romă înrolaţi în procesul educaţional; o uşoară creştere a ratei de ocupare a populaţiei feminine (de la 52% în 2002 la 52,8% în 2007), cu perspectiva atingerii unui nivel de 55% în 2010 şi 60% în 2015.
Cu toate acestea, decalajele faţă de media UE în privinţa accesului la serviciile de protecţie socială şi a măsurilor active pentru promovarea incluziunii sociale rămân importante şi vor constitui obiectul unei preocupări serioase, printr-un ansamblu de politici publice, şi după 2013. Aceste politici vor trebui să vizeze, de asemenea, în mod prioritar, stabilizarea şi redresarea într-un orizont de timp realist a situaţiei demografice, care a înregistrat tendinţe negative alarmante în ultimele două decenii.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea unui cadru legislativ, instituţional şi participativ modern pentru reducerea riscurilor de sărăcie şi excluziune socială, promovarea coeziunii sociale, egalităţii de şanse şi diversităţii culturale, precum şi pentru gestionarea responsabilă a fenomenelor demografice şi migraţiei.
Prevederi relevante pentru domeniul incluziunii sociale se regăsesc, practic, în toate strategiile naţionale şi programele sectoriale. Un capitol distinct consacrat acestor aspecte este cuprins în Programul Operaţional Sectorial „Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013”, aprobat în octombrie 2007.
Programele prin care sunt finanţate iniţiativele sociale acoperă ansamblul populaţiei României, dar sunt direcţionate prioritar spre reducerea riscului sărăciei, promovarea accesului la servicii pentru anumite grupuri defavorizate, îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii. Grupurile ţintă identificate includ: populaţia romă, persoanele cu dizabilităţi, tinerii care părăsesc sistemul de stat pentru protecţia copilului, femeile, familiile cu mai mult de 2 copii, familiile monoparentale, copiii în situaţii de risc, infractorii şi foştii delincvenţi, persoanele dependente de droguri şi alcool, persoanele fără adăpost, victimele violenţei domestice, persoanele infectate cu HIV/SIDA, persoanele afectate de boli profesionale, refugiaţii şi azilanţii. La acestea se adaugă problemele specifice ale copiilor ai căror părinţi se află la muncă temporară în străinătate şi care se află în îngrijirea unor persoane vârstnice sau altor membri de familie (reprezentând, potrivit sondajelor recente, între 1/3 şi 1/5 din numărul total al familiilor din unele zone rurale).
Principalele domenii de intervenţie prevăzute sunt:
(i) Dezvoltarea economiei sociale prin implicarea activă a tuturor actorilor relevanţi (instituţii publice, asociaţii patronale sau profesionale, sindicate etc.) şi încurajarea cu precădere a acţiunii sociale a organizaţiilor neguvernamentale şi altor formaţiuni ale societăţii civile (cooperative sociale, asociaţii de ajutor reciproc, fundaţii şi asociaţii de caritate şi voluntariat). În acest fel, va fi sprijinită dezvoltarea unor comunităţi locale puternice, furnizarea unor servicii utile pentru populaţie, cetăţenia activă, precum şi apariţia unor noi actori în economie, rezultând în creşterea oportunităţilor de ocupare pentru grupurile vulnerabile şi realizarea coeziunii şi solidarităţii sociale.
(ii) Îmbunătăţirea accesului şi participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii prin măsuri suplimentare celor prevăzute pentru ansamblul populaţiei, favorizând o abordare focalizată şi personalizată, inclusiv acţiuni de sensibilizare şi conştientizare publică privind problematica populaţiei de etnie romă.
(iii) Promovarea egalităţii de şanse pe piaţa muncii prin facilitarea accesului femeilor în zone economice rezervate tradiţional bărbaţilor, la poziţii de conducere sau în politică, combaterea stereotipurilor de gen, traficului de fiinţe umane, violenţei domestice, discriminării sau hărţuirii sexuale la locul de muncă, crearea unei pieţe a muncii incluzive, furnizarea de programe speciale pentru femei (munca la domiciliu, timpul flexibil de muncă etc.), inclusiv recalificarea pentru alte ocupaţii a persoanelor angajate în industrii care prezintă risc de delocalizare (textile, confecţii).
(iv) Iniţiative transnaţionale pentru o piaţă incluzivă a muncii prin extinderea ariei de colaborare cu celelalte ţări membre ale UE, schimb de experienţă şi informaţii privind legislaţia primară şi secundară, procedurile de lucru, metodologiile de evaluare a performanţei în domeniul protecţiei şi incluziunii sociale, adaptarea formării profesionale la noile tehnologii. Întrucât România are unul dintre cele mai mari segmente de populaţie de etnie romă din ţările UE, apare necesară iniţierea şi promovarea consecventă a unor acţiuni concrete, inclusiv prin adoptarea unor măsuri legislative şi practici uniforme, la nivelul întregii Uniuni Europene, privind problematica specifică a acestei etnii.
În perioada imediat următoare se vor realiza următoarele acţiuni:
· Elaborarea şi adoptarea unui pachet legislativ coerent privind combaterea sărăciei, prevenirea excluziunii sociale şi implementarea conceptului de economie socială, inclusiv Legea de înfiinţare a Observatorului Social şi a unui centru de documentare în domeniul incluziunii sociale, Legea unică a prestaţiilor sociale şi operaţionalizarea Agenţiei Naţionale pentru Prestaţii Sociale;
· Reanalizarea cuantumului prestaţiilor sociale şi a sistemului de alocaţii familiale având ca scop, printre altele, reconcilierea vieţii de familie cu cea profesională;
· Asigurarea unui sistem unic de acreditare, autorizare şi licenţiere a furnizorilor de servicii în domeniul asistenţei sociale şi a unor criterii unice pentru serviciile din domeniul protecţiei copilului, persoanelor vârstnice sau cu dizabilităţi, victimelor violenţei în familie şi altor categorii defavorizate;
· Promovarea de programe speciale pentru creşterea calităţii vieţii persoanelor în vârstă, cu implicarea mai accentuată a autorităţilor publice locale şi organizaţiilor civice în acordarea serviciilor socio-medicale şi de îngrijire ambulatorii şi la domiciliu; dezvoltarea şi modernizarea serviciilor de rezidenţă;
· Iniţierea şi dezvoltarea unor servicii alternative pentru îngrijirea copiilor (creşe, centre de zi, grădiniţe) şi a unor programe speciale pentru copiii cu dizabilităţi, realizarea unor campanii de conştientizare privind drepturile copiilor;
· Modernizarea şi dotarea infrastructurii serviciilor socio-medicale, cu precădere a celor de urgenţă (centre sociale, servicii rezidenţiale, centre multifuncţionale);
· Susţinerea sectorului neguvernamental în vederea dezvoltării de servicii sociale prin reglementarea unui cadru unic de finanţare şi stabilirea procedurilor de sprijinire a asociaţiilor şi fundaţiilor care desfăşoară activităţi de asistenţă socială;
· Consolidarea capacităţii instituţionale şi administrative a autorităţilor centrale şi locale şi a interacţiunii acestora cu fundaţiile caritabile şi asociaţiile de asistenţă pe bază de voluntariat.
· Promovarea unor iniţiative româneşti proprii în cadrul instituţiilor UE în domeniul incluziunii sociale, inclusiv adoptarea unor reglementări unitare la nivelul întregii Uniuni Europene privind problematica specifică a comunităţilor rome.
În urma adoptării acestor măsuri, se prevede ca numărul structurilor economiei sociale să crească de la 3 în 2005 la 830 în 2015 (cu o sporire a numărului de locuri de muncă create în asemenea structuri de la 12 la 5.000), numărul de participanţi la programele de calificare sau recalificare destinate grupurilor vulnerabile să crească de la 6.487 în 2005 la 150.000 în 2015 (dintre care pentru romi de la 1.500 la 65.000, pentru persoane cu dizabilităţi de la 160 la 20.500 şi pentru tineri care părăsesc sistemul de stat de protecţie de la 221 la 5.400), numărul de persoane dependente sprijinite de la 12.526 în 2005 la 40.000 în 2015, numărul de participanţi la programele de formare destinate specialiştilor în domeniul incluziunii sociale de la 4.795 în 2005 la 10.000 în 2015.
Este un fapt că evoluţiile demografice în România sunt îngrijorătoare, cu trenduri negative pe termen lung. Conform estimărilor convergente din surse naţionale şi internaţionale, fără a lua în considerare migraţia externă, dar admiţând o creştere considerabilă a speranţei de viaţă la naştere, populaţia României ar putea să scadă de la 21,5 milioane locuitori în 2007 la 21,2 milioane în 2013, la 20,8 milioane în 2020 şi la 19,7 milioane în 2030, urmând să ajungă la 16,7 milioane la mijlocul secolului. Consecinţele acestor evoluţii sunt considerabile în toate domeniile vieţii economico-sociale (forţă de muncă, educaţie şi formare profesională, servicii sociale şi de sănătate, dezvoltare regională etc.).
Dacă se iau în calcul accentuarea mobilităţii şi efectele generate de migraţia externă (fenomen încă insuficient cercetat), conform prognozelor ONU şi Eurostat, populaţia României ar ajunge la 20,8 milioane locuitori în 2013, 20 milioane în 2020 şi 18,6 milioane în 2030, coborând apoi la numai 15 milioane în 2050.
Efectele demografice şi economice pe termen lung ale scăderii masive a natalităţii în prima jumătate a anilor 1990 şi ale menţinerii acesteia la o valoare mică în toată perioada care a urmat vor apărea după anii 2025-2030, atunci când generaţiile născute după 1989 vor ocupa poziţia centrală în segmentul reproductiv şi cel activ economic ale populaţiei ţării. La 100 persoane adulte (20-59 ani) vor reveni 50 de persoane vârstnice (60 de ani şi peste) în anul 2030 şi 85 la mijlocul secolului, faţă de numai 34 în 2007. Într-un astfel de context, stabilirea obiectivelor de dezvoltare durabilă pentru orizontul 2030 nu poate omite efectele evoluţiilor demografice pe termen lung şi foarte lung.
Ţinând seama de aceste elemente, este o prioritate de interes naţional elaborarea unei Strategii privind populaţia României pe termen lung (până în 2050) şi foarte lung (până la sfârşitul secolului), conţinând propuneri concrete, bazate pe datele ştiinţei, care să cuprindă un ansamblu de măsuri pro-active, compatibile cu principiile dezvoltării durabile şi cu drepturile fundamentale ale omului, pentru stabilizarea şi redresarea situaţiei. O astfel de Strategie ar trebui sa vizeze trei obiective principale:
· Ameliorarea stării de sănătate, reducerea mortalităţii şi creşterea duratei medii de viată;
· Evitarea unei emigraţii importante ca dimensiune;
· Redresarea natalităţii, presupunând o evaluare detaliată a politicilor familiale actuale şi adoptarea unor măsuri urgente de protecţie şi susţinere a familiei prin prestaţii (transferuri financiare) şi servicii sociale accesibile tuturor.
În fundamentarea şi elaborarea unei astfel de Strategii, costisitoare şi etalate pe o lungă perioadă de timp, este necesară consultarea largă a tuturor factorilor sociali, precum şi cunoaşterea politicilor şi practicilor adoptate în alte ţări europene. Se impune, de asemenea, crearea unei structuri instituţionale de înaltă prestanţă şi competenţă care să monitorizeze în continuare aplicarea Strategiei, să evalueze periodic rezultatele şi adapteze măsurile şi mijloacele în funcţie de aceste rezultate.
Două scenarii demografice ar contura perspectivele dezvoltării viitoare: cel rezultat din continuarea actualelor tendinţe, şi cel rezultat din instalarea unei redresări moderate dar continue. Obiectivele pe termen mediu şi lung ale strategiilor şi programelor naţionale, regionale şi sectoriale de dezvoltare vor trebui să fie reajustate în conformitate cu realităţile demografice prognozate.
Până în anul 2013 se va asigura elaborarea şi va începe implementarea cadrului legislativ unitar privind problematica migraţiei forţei de muncă, pentru promovarea unei acţiuni concertate, împreună cu partenerii sociali, autorităţile locale şi regionale, centrele de învăţământ şi de formare profesională şi societatea civilă, vizând obiectivul unei mobilităţi echitabile, în special prin combaterea muncii nedeclarate şi a dumpingului social. Dezvoltarea unor instrumente mai bine adaptate la nevoile lucrătorilor migranţi şi ale întreprinderilor care îi angajează, asigurarea dezvoltării oportunităţilor şi accesului pe piaţa forţei de muncă a lucrătorilor migranţi, dezvoltarea abordării bazate pe principiul flexicurităţii vor conduce la fructificarea eficientă a beneficiilor mobilităţii geografice pentru individ şi pentru economie în ansamblu
Se estimează că, la nivelul anului 2020, va avea loc o reducere a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) cu circa 1,2% faţă de 2007, paralel cu o scădere a populaţiei inactive de aproape 13% datorită efectelor creşterii economice şi cu sporirea cu 5,3% a ratei de ocupare a populaţiei în vârsta de muncă. În aceste condiţii, deficitul de forţă de muncă este probabil să se menţină, ceea ce va impune gestionarea adecvată a circulaţiei externe a forţei de muncă şi aplicarea unor programe speciale de admisie a anumitor categorii profesionale din străinătate. Operaţiunile orientative prevăd:
· Elaborarea şi adoptarea unui pachet legislativ coerent privind migraţie în scop de muncă;
· Consolidarea capacităţii instituţionale şi administrative a autorităţilor centrale şi locale în scopul gestionării eficiente a fenomenului migraţiei.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Promovarea consecventă, în noul cadru legislativ şi instituţional, a normelor şi standardelor UE cu privire la incluziunea socială, egalitatea de şanse şi sprijinirea activă a grupurilor defavorizate; punerea în aplicare, pe etape, a Strategiei Naţionale pe termen lung privind populaţia şi fenomenele migratorii.
Obiectivele operaţionale prioritare avute în vedere pentru această perioadă includ:
(i) Consolidarea capacitaţii instituţionale pentru asigurarea actualizării permanente şi implementării politicilor de incluziune şi solidaritate socială şi optimizarea coordonării între instituţiile publice, mediul de afaceri şi societatea civilă prin:
· Întărirea capacitaţii autorităţilor locale de a identifica în mod corect priorităţile, de a administra eficient realizarea proiectelor şi fondurile alocate în acest scop, de a mobiliza participarea activă a comunităţilor;
· Asigurarea unei abordări integrate privind incluziunea activă a grupurilor dezavantajate prin combinarea măsurilor personalizate de asistenţă în cadrul comunităţilor, în centre rezidenţiale sau la domiciliu cu acţiuni de integrare pe piaţa muncii.
(ii) Dezvoltarea şi implementarea unui sistem de protecţie socială adecvat provocărilor demografice şi sprijinirea iniţiativelor favorabile realizării acestui scop prin:
· Îmbunătăţirea şi sincronizarea cadrului legislativ aferent consecinţelor previzibile ale evoluţiilor demografice;
· Dezvoltarea unui sistem de pensii şi ajutoare sociale adecvat evoluţiilor demografice;
· Stoparea declinului natalităţii; diminuarea mortalităţii şi morbidităţii infantile şi materne;
· Dezvoltarea sistemului de prestaţii şi servicii sociale pentru crearea de condiţii favorabile creşterii, îngrijirii şi educării copiilor;
· Promovarea politicilor sociale de susţinere a familiei, îndeosebi a familiei tinere cu doi şi trei copii; asigurarea accesului cu şanse egale a întregii populaţii la servicii de sănătate a reproducerii; facilitarea inserţiei/reinserţiei părinţilor pe piaţa muncii prin diversificarea măsurilor care încurajează reconcilierea vieţii de familie cu cea profesională;
· Adaptarea sistemului de educaţie şi formare profesională la evoluţiile demografice şi la nevoile pieţei muncii; creşterea şi diversificarea ofertei de locuri de muncă;
· Creşterea speranţei de viaţă şi a speranţei de viaţă sănătoasă prin dezvoltarea serviciilor de sănătate de calitate, precum şi a campaniilor de informare şi a programelor naţionale de promovare a activităţilor sportive şi a alimentaţiei echilibrate;
· Dezvoltarea sistemului de îngrijiri de lungă durată pentru persoanele vârstnice dependente; facilitarea accesului persoanelor vârstnice, în special al celor din mediul rural, la servicii medicale şi sociale de calitate;
· Promovarea principiului îmbătrânirii active şi echilibrarea raportului de dependenţă în sistemul de pensii; promovarea menţinerii în activitate a lucrătorilor vârstnici, inclusiv pentru persoanele care au îndeplinit vârsta de pensionare dar doresc să continue să muncească; dezvoltarea programelor flexibile de lucru; adaptarea condiţiilor de la locul de muncă şi furnizarea de formare profesională pentru lucrătorii vârstnici;
· Limitarea disparităţilor în distribuţia teritorială a populaţiei;
· Evaluarea primelor rezultate ale Strategiei Naţionale privind Populaţia României şi revizuirea, pe această bază, a ţintelor şi modalităţilor de acţiune pentru perioada următoare.
(iii) Managementul adecvat al migraţiei forţei de muncă prin:
· Aplicarea unor programe speciale de admisie a anumitor categorii profesionale din ţări terţe;
· Elaborarea şi punerea în aplicare a unei politici de imigrare corespunzătoare obiectivelor Strategiei demografice;
· Promovarea unor măsuri active pentru scăderea numărului tinerilor sau familiilor tinere care emigrează definitiv.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de nivelul mediu al celorlalte state membre ale UE în privinţa coeziunii sociale şi calităţii serviciilor sociale.
Pentru a asigura creşterea calităţii vieţii cetăţenilor şi persoanelor rezidente în România şi pentru reducerea şi inversarea declinului demografic, vor fi urmărite următoarele obiective orientative:
· Înscrierea pe o tendinţă sigură de diminuare a reducerii numărului populaţiei generale;
· Reducerea ratei sărăciei la un nivel comparabil cu media UE din acel an;
· Asigurarea accesului tuturor cetăţenilor şi rezidenţilor la servicii de sănătate, educaţie şi sociale de calitate;
· Asigurarea accesului nediscriminatoriu al tuturor persoanelor pe piaţa muncii;
· Cuprinderea tuturor persoanelor apte de muncă în sistemul de educaţie şi formare profesională continuă, inclusiv a celor în vârstă de peste 50 ani.
1.7. Sărăcia globală şi sfidările dezvoltării durabile
Uniunea Europeană şi statele sale membre se află printre principalele susţinătoare ale procesului de extindere a aplicării principiilor şi practicilor dezvoltării durabile la nivel global, pentru reducerea sărăciei şi discrepanţelor economico-sociale şi pentru promovarea unor politici responsabile în privinţa conservării şi utilizării raţionale a resurselor naturale ale planetei. În acest sens, UE si-a asumat obligaţii precise, în conformitate cu documentele programatice adoptate la cel mai înalt nivel în cadrul ONU precum şi al Organizaţiei Mondiale pentru Comerţ, privind sporirea substanţială, în termeni cantitativi şi calitativi, a contribuţiei sale la ajutorul pentru dezvoltare şi la îmbunătăţirea guvernanţei internaţionale în materie de protecţie a mediului.
Din punctul de vedere al volumului asistenţei oficiale pentru dezvoltare (ODA), Uniunea Europeană şi statele sale membre reprezintă cel mai mare donator din lume, cu o contribuţie de circa 60% din totalul alocaţiilor ODA pe plan internaţional.
Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE reînnoită (2006) reiterează aceste angajamente de solidaritate internaţională prin integrarea ariei problematice a dezvoltării durabile la nivel global în Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) a Uniunii Europene ca obiectiv al colaborării multilaterale şi bilaterale pentru sporirea eficienţei, coerenţei şi calităţii ajutorului pentru dezvoltare în perioada următoare.
Obiectiv general SDD/UE: Promovarea activă a dezvoltării durabile la nivel global şi asigurarea punerii de acord a politicilor interne şi externe ale Uniunii Europene cu principiile dezvoltării durabile şi angajamentele sale în această privinţă.
Cu ocazia Consiliului European din iunie 2008, a fost aprobată Agenda de Acţiune privind rolul UE ca partener global în atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, prin care se reiterează angajamentul UE de a rămâne cel mai important donator la nivel mondial, precum şi de a întreprinde toate demersurile pentru susţinerea realizării Obiectivelor Mileniului.
Potrivit angajamentelor asumate, UE ar urma să aloce, la nivel colectiv, 0,56% din venitul naţional brut, adică 66 miliarde euro, în anul 2010 (faţă de 46 miliarde euro în 2006), cu posibilitatea să ajungă până la 84 miliarde euro la nivelul anului 2015, pornind de la premisa că statele membre îşi vor respecta obligaţiile asumate la nivel european, conform Consensului European pentru Dezvoltare din 2005.
Astfel, România, ca şi celelalte state membre care au aderat la UE după 2002, s-a angajat să depună eforturi pentru creşterea volumului asistenţei oficiale pentru dezvoltare, în cadrul procesului naţional de alocare bugetară, pentru a atinge ţinta de 0,17% din venitul naţional brut (VNB) până în 2010 şi de 0,33% din VNB până în 2015.
Statele membre care au aderat la UE înainte de 2002 s-au angajat să aloce pentru ODA 0,51% din VNB până în 2010 şi 0,7% din VNB până în 2015.
Agenda de acţiune a UE subliniază nevoia de a spori eforturile în domenii precum educaţia, mediul, sănătatea, apă şi canalizare, agricultura, dezvoltarea pentru combaterea sărăciei, infrastructura şi egalitatea de şanse, cu prioritate în Africa.
De asemenea, aşa cum se arată în Agenda de Acţiune a UE, atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului în contextul unei dezvoltări durabile reprezintă o responsabilitate comună a tuturor partenerilor, care vor trebui să-şi onoreze angajamentele, răspunderea principală revenind statelor în curs de dezvoltare.
Se va urmări asigurarea coerenţei politicilor pentru dezvoltare, principiu consacrat în Tratatul fondator al UE şi reconfirmat în Consensul European pentru Dezvoltare din decembrie 2005. Principalele provocări cărora va trebui să li se facă faţă sunt creşterea capacităţilor şi a conştientizării, în special în rândul actorilor responsabili pentru politicile sectoriale, gestionarea echilibrată a diferitelor politici şi interese şi adaptarea lor corespunzătoare, atât la nivelul ţărilor UE cât şi al statelor partenere în curs de dezvoltare. Coerenţa politicilor susţine integrarea orizontală a obiectivelor cooperării pentru dezvoltare în toate activităţile din cele 12 politici sectoriale (comerţ, mediu, schimbări climatice, securitate, agricultură, pescuit, politici sociale şi ocuparea forţei de muncă, migraţie, cercetare, societatea informaţională, transport şi energie) susceptibile de a avea un impact asupra statelor în curs de dezvoltare.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Implementarea instrumentelor legislative şi instituţionale aferente statutului României de ţară donatoare de asistenţă pentru dezvoltare, conform obligaţiilor de stat membru al UE; stabilirea priorităţilor şi modalităţilor de acţiune, şi alocarea în acest scop a circa 0,25% din venitul naţional brut (VNB) în 2013 şi 0,33% în 2015, cu ţinta intermediară de 0,17% din VNB în 2010.
Odată cu aderarea la UE, România a devenit stat donator de asistenţă pentru dezvoltare. Ministerul Afacerilor Externe este instituţia responsabilă pentru coordonarea şi gestionarea politicii naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare. Cooperarea pentru dezvoltare este integrată în ansamblul politicii externe a României. În calitate de stat membru al UE, România poate acorda asistenţă statelor în curs de dezvoltare aflate pe lista Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare al OCDE, atât printr-o politică proprie, cât şi prin asocierea la politica şi eforturile financiare ale UE în materie.
Principalul obiectiv al politicii naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare îl reprezintă susţinerea eforturilor de reducere a sărăciei în statele beneficiare de asistenţă, în contextul mai larg al contribuţiei la atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.
În acelaşi timp, România s-a asociat angajamentelor asumate de UE în domeniul finanţării pentru dezvoltare (Angajamentele Monterrey) şi al creşterii eficacităţii asistenţei pentru dezvoltare (ca semnatară a Declaraţiei de la Paris privind eficacitatea asistenţei), inclusiv al celor referitoare la sporirea substanţială a volumului de asistenţă oficială pentru dezvoltare.
În conformitate cu practica europeană, România a adoptat Strategia Naţională privind Politica Naţională de Cooperare Internaţională pentru Dezvoltare şi Planul de Acţiune pentru aplicarea acestei Strategii printr-o Hotărâre de Guvern aprobată la 31 mai 2006. Strategia stabileşte priorităţile geografice (Europa de Est, Balcanii de Vest şi Caucazul de Sud, lista statelor beneficiare putând fi extinsă şi pentru state din Asia Centrală, Africa şi America Latină) şi sectoarele de direcţionare prioritară a asistenţei (buna guvernare, consolidarea instituţiilor democratice şi statului de drept, dezvoltarea economică, educaţia şi formarea profesională, ocuparea forţei de muncă, sănătatea, dezvoltarea infrastructurii, protecţia mediului).
Tot în 2006 Parlamentul României a adoptat Legea privind finanţarea asistenţei în cadrul politicii naţionale de cooperare internaţională pentru dezvoltare, iar în 2007 au fost reglementate, prin Hotărâre de Guvern, acţiunile specifice aferente finanţării acestor operaţiuni.
În anul 2007, România a raportat o contribuţie ODA de 0,07 din venitul naţional brut (aproximativ 80 milioane euro), sumă care include contribuţia României la bugetul comunitar consacrat cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar (54 milioane euro), contribuţiile din bugetul special al MAE destinat asistenţei pentru dezvoltare, precum şi contribuţiile din bugetele altor ministere (cea mai mare parte revenind burselor acordate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării). Contribuţia efectivă a României la susţinerea eforturilor pentru îndeplinirea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (însumând 4,67 milioane euro) a fost dirijată pe canale multilaterale, prin agenţiile ONU sau fonduri administrate de acestea.
Deşi persistă discrepanţe serioase în privinţa performanţei la unii indicatori importanţi ai dezvoltării durabile faţă de media UE şi, în special, faţă de statele din nucleul său central, România se califică, datorită creşterii robuste a PIB în perioada 2001-2007, pentru statutul de ţară donatoare de ajutor pentru dezvoltare. Această stare de fapt este confirmată de Raportul de ţară asupra Obiectivelor de dezvoltare ale Mileniului (2007), care constată îndeplinirea, în cea mai mare parte, în unele cazuri în avans, a obiectivelor asumate în primul raport din 2003. Aceasta a permis stabilirea unor ţinte mai ambiţioase la nivelul anului 2015 şi creează condiţiile pentru utilizarea experienţei şi expertizei relevante dobândite de România în vederea soluţionării unor probleme specifice ţărilor aflate într-o etapă timpurie a dezvoltării moderne.
Pentru anii următori se are în vedere sporirea bugetului alocat ODA, în sensul respectării obligaţiilor asumate, creşterea graduală a asistenţei bilaterale, întărirea capacităţii instituţionale şi coerenţei de acţiune la nivel naţional în sectorul guvernamental, dar şi în cel neguvernamental, în scopul consolidării profilului României ca ţară donatoare în stransă colaborare şi coordonare cu ceilalţi donatori internaţionali.
Pe plan regional, România va continua să acorde asistenţă în acele domenii prioritare, menţionate în Strategia Naţională, în care a acumulat în procesul de aderare la UE o experienţă ce se poate dovedi utilă statelor partenere. De asemenea, România va continua să acţioneze în sprijinul extinderii colaborării transfrontaliere axate pe obiectivele dezvoltării durabile în zona Mării Negre, prin utilizarea raţională şi eficientă a fondurilor puse la dispoziţie de guvernul român şi de alţi parteneri europeni şi internaţionali, şi prin implementarea Convenţiei de la Bucureşti privind protecţia Mării Negre împotriva poluării (1992), în corelare cu obiectivele complexe ale politicii maritime a Uniunii Europene şi prin concretizarea iniţiativei comune cu Austria privind intensificarea cooperării în bazinul dunărean.
Vor fi întreprinse acţiuni de conştientizare a cetăţenilor asupra importanţei implicării României în programele de asistenţă pentru implementarea principiilor şi practicilor dezvoltării durabile la nivel global, nu numai ca o obligaţie morală de solidaritate internaţională, ci şi ca o modalitate concretă de promovare a intereselor naţionale ale României, în special în domeniul economic.
România va susţine, alături de celelalte state membre ale Uniunii Europene, întărirea rolului şi competenţelor Programului pentru Mediu al Naţiunilor Unite (UNEP) cu sediul la Nairobi şi transformarea acestuia într-o agenţie specializată a ONU, ca vehicul principal al integrării preocupărilor de conservare şi folosire raţională a resurselor naturale la nivel planetar, în efortul general de îndeplinire a obiectivelor dezvoltării durabile.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Conturarea domeniilor specifice de aplicare a expertizei şi resurselor disponibile în România în slujba asistenţei pentru dezvoltare, şi alocarea în acest scop a circa 0,50% din venitul naţional brut.
În scopul consolidării profilului internaţional de donator al României vor fi avute în vedere, printre altele, sporirea bugetului alocat asistenţei oficiale pentru dezvoltare în vederea respectării obligaţiilor asumate la nivel european şi internaţional, crearea unei Agenţii Naţionale de implementare a politicii de cooperare pentru dezvoltare, şi promovarea expertizei dobândite de România ca stat donator în domeniile în care România deţine avantaje comparative.
România va promova o mai bună coordonare şi complementaritate între donatori, prin eforturi în direcţia programării multianuale comune bazate pe strategiile de reducere a sărăciei, creării unor mecanisme comune de implementare, întreprinderii unor analize şi misiuni comune ale donatorilor şi utilizării eficiente a mecanismelor de cofinanţare.
În sensul Declaraţiei de la Paris privind Eficacitatea Asistenţei (2005), România va urmări dezvoltarea simţului de proprietate (ownership) al statelor partenere asupra procesului de dezvoltare, armonizarea procedurilor cu cele ale statelor partenere, alinierea asistenţei la necesităţile lor reale, punând accentul pe obţinerea de rezultate şi responsabilizarea în dublu sens.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Alinierea completă a României la politicile Uniunii Europene în domeniul cooperării pentru dezvoltare, inclusiv din punctul de vedere al alocărilor bugetare ca procent din venitul naţional brut.
România va spori în continuare bugetul alocat în scopurile asistenţei oficiale pentru dezvoltare, va urmări alinierea la politicile UE pe linia cooperării pentru dezvoltare şi va susţine demersurile comune ale UE în domeniu.
Se vor întreprinde demersuri pentru alinierea la cerinţele OCDE, în vederea obţinerii de către România a statutului de membru al Comitetului de Asistenţă pentru Dezvoltare.
Va continua promovarea expertizei dobândite de România ca stat donator în domeniile în care România deţine avantaje comparative, şi se va promova coordonarea şi complementaritatea între donatori, cu respectarea principiilor de bază înscrise în Declaraţia de la Paris privind eficacitatea asistenţei.
2. Teme inter- şi trans-sectoriale
La acest capitol, Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă nu prevede obiective cantitative sau calitative precise în afara celor prevăzute în Agenda Lisabona, directivele sectoriale, programele şi instrumentele convenite. Detalierea obiectivelor ţintă pe orizonturi de timp se face pe baza priorităţilor naţionale, în congruenţă cu documentele şi practicile curente ale UE.
2.1. Educaţie şi formare profesională
Îmbunătăţirea radicală şi diversificarea ofertei educaţionale a întregului sistem de învăţământ şi formare profesională din România este recunoscută ca un obiectiv prioritar de importanţă strategică şi o condiţie obligatorie pentru transpunerea în fapt a principiilor dezvoltării durabile pe termen mediu şi lung. Se are în vedere şi faptul că reformele de sistem şi investiţiile de efort şi resurse în acest domeniu prezintă un înalt grad de inerţialitate, capacitatea de absorbţie fiind un factor determinant, iar rata de rentabilitate este mică pe termen scurt, rezultatele tangibile devenind evidente abia numai după un număr însemnat de ani.
În societatea românească există o largă recunoaştere a faptului că educaţia reprezintă factorul strategic al dezvoltării viitoare a ţării prin contribuţia sa esenţială la modelarea multidimensională şi anticipativă a capitalului uman. Educaţia este percepută ca o cale spre dezvoltarea durabilă care, în fapt, este un proces de învăţare socială în căutare de soluţii inovative.
O viziune de ansamblu asupra pachetului de măsuri legislative, instituţionale şi de orientare generală, precum şi asupra necesarului realist de finanţare este încă în curs de elaborare. Baza acestui proces complex o reprezintă Strategia de la Lisabona, Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea, Comunicarea Comisiei Europene privind societatea informaţională, programul de lucru „Educaţia şi formarea profesională orizont 2010” şi programul de acţiune integrat în domeniul învăţării pe tot parcursul vieţii 2007-2013, precum şi prevederile Declaraţiei de la Bologna (1999), Obiectivele Mileniului stabilite în anul 2000, ale Deceniului ONU „Educaţie pentru o Dezvoltare Durabilă” 2005-2014 şi ale Strategiei pe această temă convenite în 2005, la Vilnius, sub egida Comisiei Economice ONU pentru Europa (UNECE).
Programul Operaţional Sectorial “Dezvoltarea Resurselor Umane” 2007-2013, aprobat în noiembrie 2007, având obiective şi modalităţi de acţiune derivate din Cadrul Strategic Naţional de Referinţă 2007-2010, stabileşte 7 axe prioritare de acţiune, dintre care cel puţin 3 au relevanţă directă asupra evoluţiei viitoare a sistemului naţional de educaţie şi formare profesională. Programul Naţional de Reformă pentru Agenda Lisabona 2007-2010 constituie, de asemenea, un document strategic de referinţă care include dezvoltarea educaţiei şi formării profesionale printre măsurile prioritare. În anul 2007, România a elaborat Strategia Educaţiei pentru Dezvoltare Durabilă, pe baza recomandărilor Strategiei UNECE, care detaliază obiectivele şi direcţiile de acţiune specifice în acest domeniu.
Elaborarea, prin consens, a unei viziuni strategice pe termen mediu şi lung, în baza principiilor şi priorităţilor generale formulate în Pactul pentru Educaţie din februarie 2008, va fi finalizată în 2009 – anul în care se va fundamenta Strategia UE post-Lisabona şi se va negocia alocarea contribuţiilor financiare pentru exerciţiul de programare 2014-2020.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii prin corelarea educaţiei şi învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii şi asigurarea oportunităţii sporite pentru participarea viitoare pe o piaţă a muncii modernă, flexibilă şi incluzivă.
Se urmăreşte în acest fel calificarea şi recalificarea, potrivit noilor exigenţe ale pieţei naţionale a muncii şi cerinţelor de competitivitate în Piaţa Unică a UE, a unui număr de 1,65 milioane persoane, echivalent cu 18% din totalul populaţiei ocupate în 2006. Ţinând seama de rezultatele nesatisfăcătoare obţinute în perioada 2000-2006, se porneşte de la constatarea că unele ţinte stabilite prin Strategia de la Lisabona (o rată medie de 70% de ocupare a populaţiei în vârstă de 15-64 ani; reducerea ratei de părăsire timpurie a şcolii sub 10%; sporirea la 85% a populaţiei în vârstă de 15-64 ani care a absolvit cel puţin învăţământul secundar superior) nu vor putea fi atinse, în cazul României, până în anul 2010, necesitând o reeşalonare realistă, adaptată la condiţiile specifice existente. Va fi nevoie de eforturi susţinute chiar şi pentru atingerea ţintei asumate în cadrul Obiectivelor Mileniului astfel ca, până în 2012, copiii din mediul rural să finalizeze ciclul complet de învăţământ primar şi gimnazial în proporţie de cel puţin 95%. În aceste condiţii, accentul principal al ansamblului de politici şi acţiuni care se vor realiza până în anul 2013 se va pune pe menţinerea şi accelerarea tendinţelor deja conturate pentru recuperarea decalajelor faţă de nivelul actual de performanţă al celorlalte state membre ale UE.
Pentru garantarea accesului la educaţie şi la formarea profesională de calitate, precum şi pentru asigurarea continuă a calităţii educaţiei se vor îndeplini obiectivele specifice stabilite prin Programul Operaţional Sectorial «Dezvoltarea Resurselor Umane»:
· Îmbunătăţirea sistemului de asigurare a calităţii în învăţământul preşcolar, primar şi secundar şi formarea profesională iniţială prin susţinerea unităţilor de învăţământ preuniversitar în vederea perfecţionării managementului şi a capacităţii de furnizare a calificărilor relevante pe piaţa muncii;
· Ameliorarea sistemului de asigurare a calităţii în învăţământul superior prin susţinerea universităţilor în vederea îmbunătăţirii managementului şi a capacităţii de furnizare a calificărilor relevante;
· Îmbunătăţirea calificării profesorilor, formatorilor şi altor categorii de personal din educaţie, şi formare prin sprijinirea formării iniţiale şi continue a acestora;
· Lărgirea cadrului de stimulare a învăţării pe toată durata vieţii prin sprijinirea furnizorilor de formare, în vederea dezvoltării sistemului de asigurare şi management al calităţii;
· Sprijinirea obţinerii de cunoştinţe şi competenţe superioare de către tinerii cercetători, prin extinderea oportunităţilor pentru studii doctorale şi post-doctorale.
Pentru a asigura accesul şi participarea la educaţie şi formare profesională iniţială de calitate, acţiunile se vor concentra, într-o primă etapă, asupra descentralizării, sprijinirii şcolilor în vederea implementării sistemului de management al calităţii, creării unei “culturi a calităţii” şi accesului egal la educaţie. Va avea loc reformarea în profunzime, pe baza Strategiei naţionale privind educaţia timpurie, şi extinderea reţelei de unităţi a învăţământului timpuriu (preşcolar), asigurarea măsurilor specifice de suport educaţional pentru grupurile dezavantajate, precum şi continuarea programelor de tip “A doua şansă”, asigurarea unui management performant în unităţile de învăţământ preuniversitar, lărgirea ariei de acoperire a transportului şcolar şi întărirea colaborării cu autorităţile locale pe baza unor responsabilităţi bine definite. Se va asigura echiparea unităţilor de învăţământ cu condiţii de învăţare care permit tratamentul didactic personalizat al elevilor cu cerinţe educaţionale speciale.
Pentru îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, se vor dezvolta metodologii specifice de evaluare, de stimulare a participării, de monitorizare a absenteismului şi a absolvirii, precum şi de pregătire a experţilor în evaluare şi în acreditare, prin sprijinirea furnizorilor de servicii educaţionale şi de formare profesională iniţială pentru implementarea noilor instrumente, şi alinierea acestora la noile standarde şi formarea adecvată a personalului din grupurile ţintă (directorii de şcoli, inspectorii, decidenţii, personalul implicat în formularea de politici educaţionale şi cadrele didactice). Oferta educaţională va include actualizarea curriculum-ului, introducerea noilor tehnici de predare centrate pe cerinţele şi pe stilurile individuale de învăţare ale elevului, promovarea inovaţiei în predare şi în învăţare, furnizarea competenţelor şi abilităţilor necesare pentru ocupaţiile noi, precum şi dotarea cu calculatoare şi asigurarea accesului la Internet. Ponderea unităţilor şcolare sprijinite care vor primi sau reprimi (prin evaluare periodică) acreditarea prin prisma noilor standarde de asigurare a calităţii se prevede să ajungă la 80% din total, în anul 2015.
Întrucât extinderea învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 ani a creat o presiune asupra infrastructurii învăţământului preuniversitar, se va acţiona pentru reabilitarea şi modernizarea unora dintre unităţile existente, paralel cu crearea şi dezvoltarea unor campusuri educaţionale cu dotări complexe (şcoală, facilităţi de cazare, cantină, bibliotecă, ateliere, săli şi terenuri de sport). Necesarul estimat este de circa 480 campusuri concentrate cu precădere în sfera învăţământului profesional şi tehnic, în special în jurul nucleelor reprezentate de şcolile de artă şi meserii. Se va asigura şi adaptarea calificărilor profesionale la cerinţele actuale şi de perspectivă ale pieţei muncii şi la specificul regional.
Acţiunile care vizează dezvoltarea serviciilor de orientare şi consiliere, atât pentru elevi cât şi pentru părinţii sau familiile acestora, se vor concentra cu precădere asupra zonelor rurale, asupra comunităţii rome, precum şi a altor grupuri dezavantajate. Pentru promovarea culturii antreprenoriale prin educaţie se va continua introducerea cursurilor cu caracter aplicativ, inclusiv activităţi extracurriculare, pentru dobândirea unor deprinderi şi abilităţi utile în vederea inserţiei sociale şi pe piaţa muncii.
Proiectele în curs de finalizare urmăresc sporirea atractivităţii carierei didactice prin îmbunătăţirea sistemelor de recrutare şi de menţinere în domeniul învăţământului a celor mai buni absolvenţi de universitate, accesul cadrelor didactice la programele de licenţă şi masterat, inclusiv cele de masterat pedagogic şi interdisciplinar, dezvoltarea de noi profesii în educaţie («learning developer», auditor pentru calitate, asistent educaţional pentru copiii cu cerinţe educaţionale speciale etc.). Pentru îmbunătăţirea calităţii învăţământului preuniversitar la toate nivelurile, se va introduce un sistem unitar de certificare şi de acordare a creditelor profesionale transferabile, precum şi reţele de bune practici şi repere calitative pentru unităţile de învăţământ preuniversitar. Ţinând seama de faptul că utilizarea tehnologiilor informaţionale în procesul de predare/instruire se situează în România la un nivel inferior faţă de celelalte ţări UE, toate programele de pregătire şi de perfecţionare a învăţătorilor, profesorilor şi formatorilor vor include module obligatorii de studiu în acest domeniu.
În vederea gestionării impactului tendinţelor demografice negative asupra personalului didactic, vor fi realizate programe speciale de reconversie către activităţi de orientare şi de consiliere, activităţi extracurriculare, precum şi programe de mobilitate geografică şi ocupaţională a cadrelor didactice.
O îmbunătăţire substanţială a calităţii în învăţământul universitar şi post-universitar va interveni în urma elaborării şi aplicării Cadrului Naţional al Calificărilor din Învăţământul Superior. Aceasta presupune introducerea unor criterii şi practici transparente pentru definirea calificărilor şi procedurilor de validare, dezvoltarea unor soluţii informatice pentru managementul acestui proces, formarea unui contingent de evaluatori de calitate a proceselor didactice şi a finalităţii acestuia în învăţământul superior. Se prevede ca ponderea universităţilor care vor primi acreditarea prin prisma noilor standarde de asigurare a calităţii să ajungă, în 2015, la 90%. Potrivit recomandărilor formulate în cadrul dezbaterilor publice asupra prezentei Strategii, în vederea depăşirii rezistenţei la schimbare a unor structuri osificate, se preconizează atragerea în operaţiunile de audit, evaluare şi certificare, conform standardelor de calitate recunoscute internaţional pentru învăţământul superior, a expertizei oferite de specialişti independenţi din ţară şi din străinătate în sistemul «evaluare colegială».
Creşterea relevanţei învăţământului superior pentru piaţa muncii reclamă ajustarea programelor existente sau elaborarea, după caz, a unor noi programe de licenţă şi masterat. În acest scop se va întări interacţiunea dintre universităţi, comunitatea de afaceri şi sectorul cercetare-dezvoltare-inovare sub forma unor parteneriate consolidate, inclusiv prin constituirea unor formaţiuni interdisciplinare complexe de tip «cluster».
Pentru a răspunde cerinţelor societăţii bazate pe cunoaştere se va lărgi şi diversifica oferta de educaţie post-universitară în ţară şi în străinătate, inclusiv prin realizarea unor parteneriate cu universităţi cu tradiţie şi performanţe recunoscute din alte ţări ale UE. Aceasta presupune şi o reajustare a alocării fondurilor disponibile întrucât, în anul 2006, din totalul bugetului pentru învăţământ superior, numai 0,16% a revenit studiilor doctorale, iar programele post-doctorale nu au beneficiat de finanţare publică. La nivelul anului 2015 se prevede ca ponderea doctoranzilor care au obţinut titlul de doctor, din totalul celor sprijiniţi, să ajungă la 90%.
Promovarea principiului educaţiei permanente prin învăţarea pe tot parcursul vieţii reprezintă pentru România o direcţie de acţiune prioritară, dată fiind serioasa rămânere în urmă în privinţa participării la diferite forme de calificare, recalificare, specializare sau perfecţionare profesională (de peste 5 ori sub media UE), ca şi de dezvoltare socială şi personală. Preocupările în acest domeniu sunt esenţiale pentru dezvoltarea personală, civică şi socială, precum şi din perspectiva şanselor de obţinere a unui loc de muncă mai bine remunerat prin valorificarea rezultatelor învăţării dobândite, de la educaţia timpurie până la studiile post-universitare şi alte forme de educaţie a adulţilor în contexte formale cât şi non-formale sau informale. Raţiunea dezvoltării şi diversificării acestor forme de educaţie (formală, non-formală şi informală) şi de formare profesională se leagă de creşterea relevanţei competenţelor astfel obţinute de către participanţi pe piaţa muncii. Comitetele Sectoriale vor stabili, pe baza priorităţilor strategice de dezvoltare socio-economică, nevoile de formare profesională a resurselor umane, definind calificările şi competenţele necesare pieţei muncii pe termen scurt şi mediu.
Dezvoltarea campusurilor educaţionale preuniversitare şi a parcurilor tehnologice de nivel superior va oferi baza logistică pentru sistemele de reîmprospătare a cunoştintelor, de recalificare şi de dobândire de noi statusuri ocupaţionale adecvate cerinţelor de pe piaţa muncii pentru adulţi, alături de alte facilităţi create anume în acest scop.
Programele şi formele de educaţie permanentă se adresează tuturor grupelor de vârstă şi nivelurilor de calificare, dar au o importanţă specială în cazul tinerilor, în special al celor care au abandonat şcoala înainte de finalizarea cursurilor (rata şomajului la această categorie este de 3,5 ori mai mare decât şomajul general), al persoanelor vârstnice apte de muncă şi al populaţiilor defavorizate sau altor grupuri vulnerabile. Amploarea fenomenelor constatate în România, ca şi experienţa pozitivă dobândită în alte ţări ale UE, reclamă o abordare coerentă la nivel naţional, corelată inter-sectorial şi realizată în cooperare cu partenerii sociali.
Faţă de numărul de participanţi la programe de calificare şi reciclare profesională de 187 mii persoane în anul 2004, se stabileşte ca, la nivelul anului 2015, efectivele să ajungă la minimun 360 mii, din care 160 mii femei; ponderea elevilor sau studenţilor sprijiniţi în tranziţia de la şcoală la viaţa activă, care au obţinut un loc de muncă sau au participat la cursuri ulterioare, să ajungă la 65%, iar numărul celor ce beneficiază de serviciile de consiliere în carieră să crească de la circa 86 mii, în 2005, la 400 mii, în 2015.
Întregul sistem de educaţie şi formare profesională va asimila principiile şi obiectivele dezvoltării durabile ca element integrator al ansamblului de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare existenţei şi performanţei personale şi socio-culturale în lumea modernă. Educaţia pentru dezvoltare durabilă va fi integrată transversal în toate programele de pregătire, proiectate şi organizate prin câmpuri disciplinare sau module, de la ştiinţele naturii la practicile responsabile ale civismului, de la sustenabilitatea producţiei şi consumului în raport cu resursele la însuşirea principiilor diversităţii culturale, ale bunei guvernări şi ale statului de drept. De asemenea, abordarea educaţională a dezvoltării durabile traversează paradigma formală, informală şi non-formală. Educaţia pentru dezvoltare durabilă necesită cooperare şi parteneriat între multipli factori de decizie: autorităţile centrale şi locale, sectorul educaţional şi cel ştiinţific, sectorul sănătăţii, sectorul privat, industria, transportul şi agricultura, comerţul, sindicatele, mass-media, organizaţiile non-guvernamentale, comunitatea locală, cetăţenii şi organizaţiile internaţionale.
Educaţia pentru dezvoltare durabilă nu trebuie să se rezume la un punct de vedere ecologist. Ea se dezvoltă ca un concept larg şi cuprinzător, reunind aspecte interconectate referitoare la mediu, ca şi la problemele economice şi sociale. Raportarea la gama extinsă şi diversificată de teme care se asociază principiilor dezvoltării durabile necesită o abordare inter- şi trans-disciplinară în formule educaţionale integrate, cross-curriculare şi complementare, care ţin seama totodată de specificitatea condiţiilor locale, naţionale şi regionale, ca şi de contextul global. Sistemul de educaţie şi formare profesională va valorifica participarea proactivă, şi va promova voluntariatul ca expresie a spiritului civic dobândit cu sprijinul şcolii.
Prin măsurile preconizate, sistemul educaţional din România reconectează tradiţia şcolii româneşti la conceptul de educaţie pentru dezvoltare durabilă ale cărei conţinuturi tematice sunt transversal integrate în sisteme educaţionale formale, non-formale şi informale pe trei dimensiuni: socio-culturală, ambientală şi economică prin:
· Conţinuturi de educaţie socio-culturală pe teme locale şi universale precum: drepturile omului, pacea şi securitatea oamenilor, egalitatea sexelor, diversitate culturală, educaţie interculturală, educaţie pentru sănătate şi pentru calitatea vieţii, educaţia pentru timpul liber, buna guvernare (transparenţa, exprimarea liberă a opiniilor, libertatea expresiei, contribuţia la formularea politicilor), educaţia pro-patrimoniu şi pentru memoria locală;
· Conţinuturi de educaţie ambientală (în şi pentru mediu): dezideratul protecţiei mediului în procesul de dezvoltare, calitatea mediului, conservarea, protecţia şi ameliorarea sa devină scopul dezvoltării; educaţia pentru regenerarea mediului natural; educaţia pentru reciclarea şi refolosirea materialelor;
· Conţinuturi de educaţie şi formare tehnică şi profesională prin competenţe şi pro-atitudini (a avea înţelegerea realităţii lumii pentru sine şi pentru alţii; a poseda cunoştinţe generale şi a se specializa într-un domeniu de activitate dat; a continua să înveţi şi a urmări educaţia pe tot parcursul vieţii într-o societate care învaţă); abilităţi şi aptitudini (a lucra singur sau în echipă cu alţii, cu integritate şi cu cinste, facând dovadă de onestitate, punctualitate şi responsabilitate; a se adapta situaţiilor diverse; a cunoaşte şi a înţelege probleme şi dificultăţi, a face dovadă de creativitate şi de gândire critică pentru a găsi soluţii, a rezolva conflicte fără recurs la violenţă); etica în mijlocul dezvoltării durabilităţii sociale.
În acest cadru general, se vor realiza programe adaptate şi diferenţiate pentru mediul urban şi cel rural în privinţa cultivării sustenabilităţii şi implicării proactive a tinerilor şi cadrelor didactice în elaborarea şi punerea în aplicare a unor proiecte şi programe compatibile cu obiectivele dezvoltării durabile (de pildă, în cadrul Agendei Locale 21).
Pentru ca obiectivele şi măsurile stabilite să aibă impactul dorit, politicile educaţionale şi de formare profesională aflate în curs de elaborare vor include prevederi cu relevanţă directă pentru perspectiva dezvoltării durabile a României. Prin corelare cu strategiile naţionale şi programele sectoriale, ţinând seama şi de evoluţiile demografice previzibile, se va identifica profilul de resurse umane de care România va avea nevoie, explicitat pe niveluri educaţionale, astfel încât să legitimeze restructurările de sistem şi elaborarea programelor de studiu şi curriculum, pe baza rezultatelor aşteptate ale învăţării. Se va asigura, astfel, o abordare sistemică, generatoare de efecte optime pe termen mediu şi lung.
Alocările pentru finanţarea programului de dezvoltare a resurselor umane (cofinanţat de Fondul Social European) pentru perioada 2007-2013 se ridică la circa 3,5 miliarde euro, reprezentând 85% din valoarea totală, la care se adaugă o contribuţie naţională de 613 milioane euro.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Atingerea nivelului mediu de performanţă al UE în domeniul educaţiei şi formării profesionale, cu excepţia serviciilor în mediul rural şi pentru grupurile dezavantajate, unde ţintele sunt cele ale UE pentru 2010.
Pentru acest orizont de timp se vor avea în vedere, sub rezerva elaborărilor şi fundamentării ulterioare, următoarele direcţii strategice de acţiune:
· Restructurarea ciclurilor de învăţământ pe baza profilului de formare specific, şi redefinirea programelor de pregătire în funcţie de nivelurile de referinţă agreate pentru Cadrul Naţional al Calificărilor, astfel încât să fie asigurate transparenţa sistemului care sprijină învăţarea pe tot parcursul vieţii, precum şi mobilitatea ocupaţională. Operaţiunile de restructurare trebuie să ducă la asigurarea accesului şi la îmbunătăţirea substanţială a calităţii ofertei de pregătire prin dobândirea de competenţe care să susţină dezvoltarea personală, competitivitatea şi dezvoltarea durabilă;
· Dezvoltarea capacităţii şi inovaţiei instituţionale, având la bază managementul cunoaşterii, şi crearea reţelelor de cooperare care să includă parteneriatele public-privat, în condiţiile descentralizării sistemului de învăţământ şi al autonomiei universitare;
· Profesionalizarea managementului educaţional şi şcolar prin formarea resurselor umane pentru leadership eficient, pentru promovarea atitudinilor participative, proactive şi anticipative, şi prin dezvoltarea competenţelor specifice, acordând aceeaşi prioritate celor sociale şi personale.
· Deschiderea sistemului formal de educaţie prin recunoaşterea achiziţiilor de învăţare dobândite în contexte non-formale sau informale. Este de aşteptat ca, până în 2020, să existe acces real la centre de validare a competenţelor dobândite în asemenea contexte, promovând astfel importanţa acordată experienţei de viaţă şi muncă şi relevanţa ofertei educaţionale, atât pentru aspiraţiile celor care învaţă cât şi pentru nevoile de dezvoltare economică şi socială.
· Dezvoltarea bazei instituţionale şi logistice a sistemului educaţional naţional, inclusiv în ceea ce priveşte educaţia fizică şi activităţile sportive şi recreative, paralel cu diversificarea ofertei educaţionale non-formale şi informale. Cuprinderea în sisteme de învăţare permanentă, recalificare sau reciclare profesională se va ridica la minimum 15% din grupa de vârstă 25-64 ani.
· Creşterea calităţii procesului de formare a personalului didactic şi de conducere din învăţământ prin sisteme flexibile, pentru înnoirea stocului de cunoştinţe, punând accentul pe promovarea comportamentelor de tip „practician reflexiv”, capabil să transmită abordări interdisciplinare în susţinerea dobândirii rezultatelor învăţării, în special a celor derivate din exigenţele socio-culturale, economice şi ambientale ale dezvoltării durabile.
· Accentuarea pregătirii tinerilor pentru a se instrui pe tot parcursul vieţii, pentru a dobândi inteligenţa socio-emoţională şi capacitatea de a se adapta competitiv pe piaţa muncii din Uniunea Europeană.
· Dezvoltarea unor programe de studiu diferenţiate conform specificului regiunilor şi nevoilor elevilor/studenţilor, acoperirea unui spectru larg şi echilibrat de domenii ale cunoaşterii pentru înţelegerea în profunzime a legăturilor corelative între aspectele economice, sociale şi de mediu, însuşirea limbilor străine, valorizarea oportunităţilor pentru învăţare inter- şi trans-disciplinară, dobândirea de abilităţi privind planificarea/cercetarea atât la nivel individual cât şi în echipe, implicarea participativă în serviciile pentru comunitate; spiritul de responsabilitate faţă de problemele globale comune; respect faţă de valorile universale, multiculturalitate şi specificul identitar; dezvoltarea curiozităţii creatoare şi (auto)interogarea continuă.
· Extinderea învăţământului şi formării profesionale de calitate în mediul rural, cultivarea egalităţii de şanse şi atragerea în sistemul educaţional a tinerilor din grupurile defavorizate.
· Extinderea cooperării internaţionale prin iniţierea şi participarea la programe şi proiecte europene, bilaterale, transfrontaliere; lărgirea prezenţei şcolii româneşti în organismele reprezentative la nivel european şi internaţional; încurajarea participării diasporei ştiinţifice româneşti la proiecte educaţionale realizate în România, şi la evaluarea proiectelor, programelor şi politicilor educaţionale relevante pentru domeniul dezvoltării durabile.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Situarea sistemului de învăţământ şi formare profesională din România la nivelul performanţelor superioare din UE; apropierea semnificativă de nivelul mediu al UE în privinţa serviciilor educaţionale oferite în mediul rural şi pentru persoanele provenite din medii dezavantajate sau cu dizabilităţi.
· Principiile şi practicile dezvoltării durabile vor fi încorporate organic în ansamblul politicilor educaţionale. În baza direcţiilor strategice care urmează să fie convenite, în linii generale, în anul 2009, se vor realiza exerciţii de viziune bazate pe evaluarea comparativă a rezultatelor obţinute la fiecare 5 ani, cel relevant pentru orizontul 2030 fiind anul 2019.
· Eficienţa internă şi externă a sistemului de educaţie, de la educaţia timpurie la studiile post-doctorale, de la educaţia formală la cea non-formală, de la formarea profesională iniţială şi continuă până la accesul echitabil la învăţare, în condiţii de calitate, va fi în continuare obiectivul principal. Învăţarea eficientă va rămâne o prioritate, iar formele şi metodele de predare vor fi caracterizate prin diversitatea şi flexibilitatea abordărilor pedagogice, şi se vor concentra pe formarea deprinderii de a învăţa şi de acumula cunoştinţe utile şi a capacităţii de a aplica aceste deprinderi într-un spectru larg de domenii.
· Metodologia de evaluare, certificare şi atestare a calităţii actului educaţional, precum şi a relevanţei acestuia pe piaţa muncii se va alinia la procedurile de raportare la reperele de performanţă adoptate în Uniunea Europeană, şi la cele mai bune practici existente pe plan mondial.
· Extinderea în continuare a cooperării internaţionale.
2.2. Cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, inovarea
Sectorul cercetare-dezvoltare-inovaţie a suferit, probabil, cel mai mult de pe urma „pierderilor colaterale” cauzate de tranziţia României la economia de piaţă. Tarele, care fuseseră evidente încă din anii ’80 ai secolului trecut, au fost exacerbate timp de aproape 15 ani de o subfinanţare cronică (într-o proporţie, raportată la PIB, de peste trei ori mai mică decât media UE) şi o restructurare întârziată a sectorului, ducând la reducerea drastică a numărului de cercetători activi (cu circa 30%, adică 2,6 cercetători la 1000 de persoane angajate, faţă de media de 7,8 în UE-25), simultan cu modificarea negativă a mediei lor de vârstă (64% peste 40 de ani). Aplicarea unor strategii de supravieţuire dictate de penuria de resurse, a afectat grav atractivitatea carierei de cercetare, ceea ce s-a tradus prin migrarea masivă a cercetătorilor performanţi către alte sectoare ale economiei sau în străinătate, dublată de scăderea influxului de tineri talentaţi, care au fost descurajaţi de remunerarea slabă şi de lipsa de claritate şi transparenţă a criteriilor de promovare profesională.
Prelungirea acestei situaţii a avut un impact nefavorabil şi asupra menţinerii şi dezvoltării infrastructurii de cercetare, precum şi asupra relaţiilor de colaborare internaţională în domeniu, chiar şi în acele subramuri unde performanţele şi dotările existente situau cercetarea românească la un nivel competitiv pe plan european. Ca urmare a acestei combinaţii de factori, numărul de cercetători raportat la populaţia României reprezintă doar o treime din media ţărilor UE, iar din punct de vedere calitativ, numărul de lucrări ştiinţifice produse de autori români, sau de citate referitoare la rezultatele cercetărilor lor în publicaţiile internaţionale de prestigiu, precum şi numărul de brevete româneşti înregistrate sau supuse spre aprobare în ţară sau în străinătate se plasează la cote scăzute (locul 69 în lume), cu mult sub potenţialul existent.
Orizont 2013. Obiectiv naţional general: Atingerea mediei UE la indicatorii de bază ce descriu structura şi performanţa sistemului de cercetare, dezvoltare şi inovare.
Strategia Naţională de Cercetare, Dezvoltare şi Inovaţie 2007-2013, elaborată în urma unei largi consultări cu factorii interesaţi, sub egida Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică în decembrie 2006 şi însuşită de Guvernul României în 2007, cuprinde o evaluare critică a situaţiei actuale, viziunea generală pentru viitor, detalierea obiectivelor strategice, aplicaţii privind cercetarea exploratorie şi de frontieră, priorităţile investiţiei publice şi promovarea inovării, precum şi măsurile concrete de implementare şi monitorizare a Strategiei. În elaborarea Strategiei s-au avut în vedere coerenţa cu principalele documente specifice ale UE (în special Strategia Lisabona revizuită-2005, participarea la Programul Cadru 7 pentru ştiinţă şi tehnologie şi la alte instrumente de colaborare specifice), precum şi complementaritatea şi sinergia cu politicile generale, strategiile sectoriale şi programele operaţionale adoptate pe plan naţional.
În acest scop, au fost definite trei obiective strategice:
(a) Crearea de cunoştinţe prin obţinerea unor rezultate ştiinţifice şi tehnologice de vârf, creşterea vizibilităţii internaţionale a cercetării româneşti şi transferul rezultatelor în economie şi societate, ameliorarea substanţială, calitativă şi cantitativă, a performanţei capitalului uman din cercetare, inclusiv prin dezvoltarea unor poli de excelenţă;
(b) Creşterea competitivităţii economiei româneşti prin promovarea inovării cu impact efectiv la nivelul operatorilor economici, accelerarea transferului tehnologic, deplasarea accentului spre exerciţii de rezolvare a problemelor complexe cu aplicabilitate directă, stimularea parteneriatelor cu firmele din sectoarele producţiei şi serviciilor pe baze competitive, crearea de centre de competenţă şi platforme tehnologice;
(c) Creşterea calităţii sociale a cercetării prin generarea de soluţii conceptuale şi tehnologice cu impact direct în elaborarea şi implementarea politicilor publice şi corelarea acestora în special în domenii precum sănătatea publică, protecţia mediului, infrastructura, amenajarea teritoriului şi gestionarea durabilă a resurselor naţionale pe baze eco-responsabile.
Pentru implementarea acestei viziuni strategice sunt stabilite obiective specifice, unele dintre acestea conţinând şi ţinte numerice cu referinţă la media UE:
· Creşterea performanţei prin plasarea cercetării din România în grupul primelor 35 de ţări în privinta apariţiilor în publicaţiile indexate ISI (locul 48 în 1995-2005), creşterea de 10 ori a numărului de brevete EPO la un milion de locuitori (1,72 în 2003 faţă de media UE de 137), triplarea numărului de brevete OSIM faţă de 2006 şi creşterea ponderii brevetelor high-tech, dublarea ponderii firmelor inovative (19% în 2002-2004);
· Dezvoltarea resurselor sistemului prin triplarea numărului de cercetători, concomitent cu descreşterea mediei de vârstă sub 40 de ani, asigurarea unui număr mediu anual de 2.000 burse doctorale, o pondere de 50% de doctori şi doctoranzi în totalul cercetătorilor, creşterea atractivităţii carierei de cercetător şi aplicarea unor criterii de performanţă în promovarea profesională, atragerea în instituţiile de cercetare sau în proiecte realizate în România a unor cercetători de valoare sau de perspectivă din străinătate sau din rândul diasporei ştiinţifice româneşti, facilitarea accesului la infrastructuri de cercetare performante în ţară şi în străinătate, în special în UE;
· Antrenarea sectorului privat prin creşterea cheltuielilor private pentru cercetare-dezvoltare la 1,5% din PIB, stimularea mediului privat pentru asimilarea rezultatelor cercetării în producţia de bunuri şi servicii, dezvoltarea parteneriatelor public-privat în ştiinţă şi tehnologie şi a interfeţelor specializate între cerere şi ofertă, simplificarea accesului firmelor inovative la schemele de cofinanţare în colaborare cu cercetarea din universităţi şi instituţiile publice;
· Creşterea capacităţii instituţionale prin reducerea fragmentării actuale a sistemului şi încurajarea participării la reţele de cercetare pe plan naţional şi internaţional, afirmarea instituţiilor de învăţământ şi cercetare româneşti ca actori pe piaţa internaţională a cunoaşterii şi ca parteneri viabili ai firmelor, profesionalizarea managementului cercetării, evaluarea independentă, preferabil internaţională, a performanţei cercetării cu finanţare publică, consolidarea rolului ştiinţei în societate prin promovarea eticii şi egalităţii de şanse precum şi a comunicării şi dialogului ştiinţă-societate;
· Extinderea cooperării internaţionale prin participarea la programe şi proiecte transfrontaliere şi iniţierea altora noi, o mai bună prezenţă a României în organismele reprezentative la nivel european şi internaţional, încurajarea participării diasporei ştiinţifice româneşti la proiecte realizate în România şi la evaluarea proiectelor, programelor şi politicilor publice relevante.
Strategia oferă o viziune integrată a cercetării în sistemul economiei bazate pe cunoaştere, cu interfeţele sale multiple cu societatea, mediul financiar, de informare şi politic, statuează necesitatea evaluării cercetării în funcţie de capacitatea sa inovativă, şi subliniază importanţa gestionării şi administrării profesioniste a cercetării cu accent pe managementul contractelor, resurselor financiare şi drepturilor de proprietate intelectuală. Pe baza unui cuprinzător exerciţiu de foresight, primul de acest gen în domeniul ştiinţei şi cercetării în România, Strategia stabileşte domeniile prioritare ale activităţilor de cercetare-dezvoltare cu finanţare publică: tehnologiile societăţii informaţionale; energia; mediul; sănătatea; agricultura, securitatea şi siguranţa alimentară; biotehnologia; materiale, procese şi produse inovative; spaţiu şi securitate; cercetări socio-economice şi umaniste.
În domeniul inovării, obiectivul propus este ca, în ciuda decalajelor existente în prezent, ponderea firmelor din România care introduc produse sau servicii inovative să se apropie de media UE spre sfârşitul perioadei de referinţă. În scopul promovării unor politici coerente de inovare, se va introduce un sistem de coordonare transversală la nivel naţional, se va crea un portal dedicat întreprinderilor, în special IMM-urilor, se vor lansa programe parţial subvenţionate de pregătire în domeniul managementului inovării şi se vor dezvolta entităţi de transfer tehnologic (de la brevet la produs, serviciu sau proces) în cadrul unităţilor de învăţământ şi cercetare, ca premisă pentru formarea unor clustere ştiinţifice şi de inovare. Se prevăd modalităţi flexibile de racordare la tendinţele în curs de articulare în cadrul UE privind inovarea în servicii, reglementările privind ajutoarele de stat pentru cercetare-dezvoltare, brevetarea la nivel european şi protejarea proprietăţii intelectuale pentru conţinutul digital.
Prin îndeplinirea acestor obiective, sectorul de cercetare-dezvoltare-inovare va contribui la traducerea în practică a preceptelor dezvoltării durabile, favorizând crearea de noi compatibilităţi şi sinergii prin abordări pluridisciplinare complexe. În mod progresiv, adoptarea şi însuşirea organică a principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile va determina apariţia unor noi elaborări ştiinţifice teoretice şi aplicative pe liniile de joncţiune dintre domeniile de studiu tradiţionale, constituindu-se într-un efort superior de sinteză.
Măsurile pentru asigurarea unui cadru instituţional adecvat de implementare a Strategiei includ activitatea Consiliului Naţional pentru Politică, Stiinţă şi Tehnologie, cu misiunea de a veghea asupra corelării politicilor relevante la nivel inter-departamental, şi a Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, organism executiv însărcinat cu planificarea strategică, elaborarea, aplicarea şi monitorizarea politicilor şi programelor, în special a Planului Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare. În acest scop vor fi create trei noi instituţii publice: Consiliul Cercetării, Consiliul pentru Dezvoltare Tehnologică şi Consiliul pentru Inovare. Academia Română, ministerele şi academiile de ramură îşi elaborează propriile planuri de implementare a Strategiei.
Efortul combinat de finanţare din surse publice şi private pentru activităţile de cercetare, dezvoltare şi inovare se prevede să ajungă la 2,3% din PIB la orizont 2013 (2,5% în 2015), apropiindu-se astfel de realizarea obiectivului UE (3% în 2010). Finanţarea publică a acestui sector a cunoscut o dinamică ascendentă în ultimiii ani, având ca ţintă 1% în 2010. Se au în vedere măsuri adiţionale de natură fiscală şi folosirea flexibilă a fondurilor structurale şi a ajutoarelor de stat, într-un mod compatibil cu reglementările UE, pentru încurajarea investiţiilor în transferul de tehnologie şi promovarea inovării, în special pentru IMM-uri.
În plus, Programul Operaţional Sectorial “Creşterea competitivităţii economice” prevede sprijinirea cercetării, dezvoltării tehnologice şi inovării prin promovarea parteneriatelor între universităţi sau institute de cercetare şi întreprinderi, în vederea obţinerii de rezultate aplicabile în economie, suplimentării investiţiilor în infrastructura de cercetare-dezvoltare-inovare, îmbunătăţirii capacităţii administrative şi accesului întreprinderilor la rezultatele cercetării. Pentru realizarea unor astfel de investiţii, prin acest Program au fost alocate circa 646,5 milioane euro, din care circa 83% reprezintă contribuţia Fondului European de Dezvoltare Regională, la care se va adăuga o contribuţie privată estimată la circa 180 milioane euro.
Operaţiunile de monitorizare şi evaluare se bazează pe indicatorii de performanţă incluşi în planurile de implementare. În fiecare an se va da publicităţii un raport asupra îndeplinirii obiectivelor stabilite. În anul 2010 se va publica raportul independent de evaluare la mijlocul perioadei de implementare, iar în anul 2013 se va realiza un studiu post-implementare şi de impact, şi se va proceda la corecţia Strategiei pentru o nouă perioadă, având la bază evaluarea rezultatelor obţinute, analiza funcţionării sistemului în ansamblu, precum şi considerarea elementelor prospective legate de evoluţia ştiinţei şi tehnologiei.
Orizont 2020. Obiectiv general: Încadrarea cercetării româneşti în fluxul principal al evoluţiilor ştiinţifice şi tehnologice din UE; generalizarea activităţilor inovative; apariţia unor centre de excelenţă cu impact internaţional.
Se are în vedere perfecţionarea, în continuare, a cadrului legislativ, regulatoriu şi instituţional, dezvoltarea interfeţei cu firmele inovative şi promovarea cofinanţării cu capitalul privat. Cheltuielile publice pentru cercetare-dezvoltare-inovare în universităţi şi unităţi specializate se vor ridica la cel puţin 3% din PIB.
Orizont 2030. Obiectiv general: Statornicirea principalelor elemente ale societăţii şi economiei bazate pe cunoaştere; contribuţii esenţiale ale cercetării româneşti la realizarea obiectivelor complexe ale dezvoltării durabile.
3. Instrumente financiare şi economice
În etapa actuală nu se are în vedere constituirea unui buget separat pentru implementarea obiectivelor Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă. Revizuirile ulterioare, începând cu iunie 2011, vor determina necesitatea şi fezabilitatea acestei măsuri. Obiectivele-ţintă ale prezentei Strategii şi reviziilor sale ulterioare vor constitui puncte de reper pentru elaborarea şi fundamentarea bugetului de stat şi bugetelor locale (anuale şi multi-anuale), şi pentru formularea şi susţinerea propunerilor României în vederea elaborării şi aprobării alocărilor financiare în cadrul viitoarelor exerciţii bugetare ale UE (2014-2020 şi 2021-2027).
În programarea cheltuielilor şi definirea perspectivelor realiste de accesare a diferitelor surse de finanţare se va ţine seama şi de actualele tendinţe din cadrul UE privind transparenţa preţurilor de piaţă pentru a reflecta costurile economice, sociale şi de mediu, transferul poverii fiscale de la forţa de muncă la consumul de resurse şi energie şi/sau poluare, precum şi reforma subvenţiilor care urmează a fi decisă până la sfârşitul anului 2008.
Sursele de finanţare posibile pentru realizarea obiectivelor Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, conform Planului Naţional de Dezvoltare, Programelor Operaţionale şi planurilor de acţiune specifice aprobate sunt:
· Contribuţia UE prin instrumentele structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune) pentru obiectivul „Convergenţă” şi obiectivul „Cooperare teritorială Europeană” şi cofinanţarea naţională publică (buget de stat, bugete locale, credite externe, alte surse publice) şi privată aferentă.
· Fondurile de tip structural ale UE (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală, Fondul European de Pescuit) şi cofinanţarea naţională aferentă din surse publice şi private.
· Fonduri alocate de la bugetul de stat şi bugetele locale destinate programelor de investiţii pentru dezvoltare, având obiective similare celor cofinanţate din fondurile comunitare sus-menţionate.
· Credite externe pentru investiţii din partea instituţiilor financiare internaţionale (Banca Europeană de Investiţii – BEI, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare – BERD, Banca Mondială etc.) precum şi din alte surse (fonduri suverane, fonduri private cu profil investiţional etc.) pentru susţinerea unor proiecte naţionale congruente cu obiectivele Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă şi a Strategiei UE în materie.
· Alte instrumente financiare (încurajarea, în continuare, a investiţiilor străine directe, utilizarea mai activă a pieţei de capital, în speţă prin lansarea de oferte publice iniţiale (IPO), lărgirea bazei de creditare bancară prin stimularea economisirii interne, dezvoltarea instrumentelor de plasament pe termen lung, concesionarea unor proiecte de infrastructură şi utilităţi publice, promovarea parteneriatelor public-privat etc.).
Programarea financiară a Planului Naţional de Dezvoltare 2007-2013 prevede un necesar de investiţii în sumă totală de 58.673,10 milioane euro, care se pliază perfect pe obiectivele stabilite de UE pentru alocarea fondurilor structurale şi de coeziune şi a celor pentru agricultură şi pescuit. Din acest total, circa 32 miliarde euro pot fi finanţate prin intermediul instrumentelor structurale şi al fondurilor pentru agricultură şi pescuit ale UE care au o destinaţie precisă, cu condiţia asigurării unei capacităţi naţionale de absorbţie cât mai mari. Diferenţa urmează să se acopere din bugetul de stat, credite externe şi alte surse.
Pentru finanţarea suplimentară a obiectivelor Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă pot fi accesate, pe baze competitive, prin proiecte prezentate de către statele membre ale UE, individual sau prin participarea la consorţii, direct la Comisia Europeană, şi alte fonduri ale UE care nu fac parte din fondurile structurale şi de coeziune, cum ar fi de exemplu:
· Fondul de Solidaritate al UE, care are ca obiectiv asigurarea asistenţei financiare în cazul producerii unor calamităţi, inclusiv ca efect al schimbărilor climatice, în valoare totală, pentru întreaga Uniune, de 1 miliard euro pe an.
· Programul „Marco Polo II”, care sprijină interconectarea diferitelor modalităţi de transport, îmbunătăţirea performanţelor de mediu în transporturi şi decongestionarea traficului în oraşe precum şi pe reţelele rutiere trans-europene, cu o alocare financiară totală de 450 milioane euro.
· Programul pentru competitivitate şi inovare, care sprijină obiectivele de sustenabilitate a producţiei şi consumului, cu o alocare financiară totală de 3,62 miliarde euro.
· Programul „Progres: ocuparea forţei de muncă şi solidaritatea socială” pentru susţinerea introducerii sporurilor şi facilităţilor pentru reducerea şomajului, combaterea discriminării, încurajarea egalităţii de şanse şi promovarea incluziunii sociale, cu o alocare financiară totală de 743 milioane euro.
· Fondul european de ajustare la globalizare pentru susţinerea reconversiei profesionale şi repoziţionării pe piaţa forţei de muncă a angajaţilor afectaţi de schimbările survenite în comerţul global, cu o finanţare totală care se ridică la un plafon de maximum 500 milioane euro pe an.
· Programul „Lifelong learning” (învăţare pe tot parcursul vieţii) pentru facilitarea mobilităţii cadrelor didactice şi întărirea legăturilor dintre instituţiile de învăţământ şi cele de formare profesională continuă prin intermediul programelor „Comenius”, „Erasmus”, „Leonardo da Vinci” şi „Grundtvig”, cu o alocare financiară de 6,97 miliarde euro.
· Programul-cadru 7 (Framework Programme 7 – FP7) pentru extinderea capacităţii de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi inovare în spaţiul Uniunii Europene precum şi cu alţi parteneri, cu o alocare financiară de 53,272 miliarde euro.
· Programul reţele trans-europene (Trans-European Networks) pentru facilitarea mobilităţii şi circulaţiei libere sustenabile a cetăţenilor, bunurilor, capitalurilor şi energiei între statele membre ale Uniunii Europene, cu o alocare financiară de 8,168 miliarde euro.
Pe lângă aceste programe ale UE, România mai poate să acceseze fondurile alocate prin Mecanismul Financiar al Spaţiului Economic European constituit de statele Europei Occidentale care nu sunt membre ale UE (Islanda, Lichtenstein, Norvegia) destinate în principal întăririi capacităţii instituţionale şi administrative şi proiectelor în domeniul protecţiei mediului sau formării profesionale, cu o alocare financiară în valoare de 50,5 milioane euro pentru perioada 2008-2011, atribuirea fondurilor facându-se sub formă de grant în proporţie de 60-90%. La aceste fonduri se adaugă cele acordate în cadrul asistenţei bilaterale de statele membre UE sau alte state europene (Norvegia, Elveţia).
4. Comunicare, mobilizarea actorilor şi multiplicarea factorilor de succes
Adoptarea Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României marchează începutul unui proces de lungă durată care va duce, în etape succesive, la încetăţenirea unui nou model de dezvoltare, în conformitate cu orientările strategice convenite la nivel mondial, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi cu directivele Uniunii Europene. În aceste condiţii este important să se aducă la cunoştinţa decidenţilor la toate nivelurile şi a publicului larg principiile dezvoltării durabile, necesitatea trecerii la un nou model de dezvoltare, problemele majore cu care se confruntă România şi modul în care acestea se reflectă în obiectivele prezentei Strategii. Acest proces nu se limitează la o campanie punctuală de popularizare ci trebuie să reprezinte o preocupare permanentă, cu implicarea activă a tuturor factorilor interesaţi: autorităţile centrale şi locale, partidele politice, asociaţiile patronale şi profesionale, partenerii sociali, sistemul de educaţie şi cercetare, societatea civilă, mass media.
După adoptarea Strategiei Naţionale, se va elabora un program de măsuri concrete, cu responsabilităţi, resurse şi termene de execuţie precise, privind acţiunile de informare, comunicare şi diseminare a celor mai bune practici din experienţa României şi a celorlalte state membre ale UE legate de implementarea obiectivelor dezvoltării durabile. Orientarea şi coordonarea Programului de Comunicare pe linie guvernamentală şi administrarea fondurilor publice alocate în acest scop va reveni Comitetului Interdepartamental (a se vedea Partea V), în strânsă conlucrare cu Consiliul Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă.
În perioada imediat ulterioară adoptării Strategiei, se vor întreprinde următoarele acţiuni care au finanţarea asigurată prin fondurile alocate în vederea elaborării prezentei Strategii:
· Publicarea textului în limba română al Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, după finalizarea şi aprobarea acestuia, sub formă de broşură şi difuzarea către autorităţile publice centrale şi locale, partidele politice, comisiile parlamentare, asociaţiile patronale şi profesionale, unităţile de învăţământ şi cercetare, organizaţiile neguvernamentale şi alte formaţiuni ale societăţii civile şi mijloacele de informare în masă, scrise şi audio-vizuale. Un număr suficient de exemplare va fi pus la dispoziţia Ministerului Afacerilor Externe pentru a fi transmis la oficiile diplomatice şi consulare ale României pentru informarea rezidenţilor români în străinătate.
· Traducerea şi publicarea textului Strategiei în limba engleză în vederea prezentării la Comisia Europeană şi difuzării la Parlamentul European şi alte instituţii ale UE, precum şi la alte instituţii sau organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale interesate.
· Menţinerea în funcţiune, încă cel puţin trei luni, a site-urilor Internet dedicate exclusiv Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă, în regim interactiv, la Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile şi la Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă /PNUD din Bucureşti, până la preluarea acestor atribuţii de către Comitetul Interdepartamental şi Consiliul Consultativ, care vor dezvolta portale proprii pe acest subiect.
· Continuarea implicării active a instituţiilor, organizaţiilor şi persoanelor care au participat la elaborarea prezentei Strategii în prezentarea obiectivelor acesteia în cadrul unor întruniri publice cu grupuri-ţintă (tineret, patronate, sindicate, organizaţii neguvernamentale etc.), manifestări ştiinţifice (conferinţe, simpozioane, seminarii) pe plan naţional, regional şi local, articole şi interviuri în presa scrisă şi audio-vizuală.
Conform recomandărilor exprese conţinute în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, se supun atenţiei Comitetului Interdepartamental şi Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă următoarele măsuri ce ar urma să fie incluse în Programul de Comunicare:
· Producerea unor broşuri de popularizare care să explice conţinutul noţiunii de dezvoltare durabilă şi să prezinte principalele obiective ale Strategiei UE şi ale Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.
· Încheierea unor convenţii cu societăţile publice de radiodifuziune şi televiziune, vizând, în special, programele cu caracter educaţional, pentru includerea unor teme de prezentare sau dezbatere privind dezvoltarea durabilă; achiziţionarea de spaţiu publicitar la posturile private de radio şi TV pentru transmiterea de scurte mesaje de interes public legate de preceptele dezvoltării durabile.
· Folosirea activă a reţelelor regionale şi locale constituite în cadrul implementării programului Agenda Locală 21, şi a metodelor de consultare publică folosite în cadrul acestui proces pentru diseminarea iniţiativelor reuşite şi celor mai bune practici în realizarea de proiecte concrete la nivelul comunităţilor prin aplicarea principiilor dezvoltării durabile.
· Încurajarea Senatelor universitare să includă în tematica recomandată pentru lucrările de licenţă, masterat sau doctorat subiecte consacrate promovării directe sau indirecte a ideei de sustenabilitate şi responsabilitate ecologică, şi facilitarea publicării prioritare a celor mai meritorii lucrări de acest tip.
· Încurajarea autorităţilor şi comunităţilor locale din România să participe la Campania UE pentru municipalităţi şi oraşe sustenabile în vederea schimbului de bune practici şi elaborării de criterii calitative, indicatori şi instrumente (cum ar fi evaluările de impact) pentru aplicarea concretă a principiilor dezvoltării durabile pe plan local, şi acordarea de premii anuale pentru cele mai reuşite iniţiative.
· Promovarea, în România, cu sprijinul asociaţiilor patronale, partenerilor sociali şi Camerelor de Comerţ şi Industrie, a obiectivelor şi practicilor Alianţei Europene pentru Responsabilitatea Socială Corporativă (Corporate Social Responsibility – CSR), în vederea lansării voluntare în mediul de afaceri a unor iniţiative ce trec dincolo de cadrul minimal al cerinţelor legale.
· Asigurarea prin măsuri concrete a aplicării integrale şi consecvente în România a prevederilor Convenţiei de la Ǻarhus privind accesul la informaţii, participarea publică la procesul decizional şi accesul la justiţie în problemele de mediu.
Partea IV. Probleme şi preocupări specifice situaţiei din România
O serie de aspecte care ţin de aplicarea preceptelor dezvoltării durabile nu figurează în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, întrucât problemele respective au fost depăşite de ţările care formează nucleul central al UE cu multe decenii în urmă şi, deci, nu mai constituie obiectul unei preocupări prioritare. În cazul României însă, există indicatori (ex. structura proprietăţilor agricole, accesul la apă potabilă şi canalizare, infrastructura transporturilor, eficienţa energetică şi consumul de resurse raportat la PIB, productivitatea muncii, starea generală de sănătate, calitatea formării profesionale etc.) care o plasează, încă, la un nivel inferior faţă de majoritatea ţărilor membre ale UE. Această secţiune este consacrată tocmai elucidării unor asemenea probleme ce se cer rezolvate paralel şi simultan cu efortul de a realiza o conformitate deplină cu normele şi standardele Uniunii Europene.
1. Riscuri şi vulnerabilităţi generate de factori endogeni şi exogeni
Realizarea obiectivelor Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a României poate fi influenţată de apariţia unor perturbări generate de factori interni sau externi. Unele dintre aceste eventualităţi pot fi prevăzute, dar impactul lor este dificil de evaluat şi prognozat, cantitativ sau ca eşalonare în timp.
Modelul propus pe termen lung este unul potenţial, dinamica dezvoltării fiind dependentă, într-o anumită măsură, de disponibilitatea resurselor şi de conjuncturi. Devieri majore ale politicilor naţionale de la obiectivele şi angajamentele asumate de România ca stat membru al UE sunt puţin probabile, dar sunt posibile anumite întârzieri sau necorelări în implementarea acestora.
Principalii factori endogeni de risc ar putea fi următorii:
· Ajustarea conjucturală a politicilor economice ca urmare a instabilităţii politice şi/sau a nerespectării principiilor dezvoltării durabile, în funcţie de configuraţia majorităţii parlamentare sau de doctrinele partidelor politice aflate la guvernare;
· Întârzierea implementării unui sistem îmbunătăţit de luare a deciziilor şi de creştere a responsabilităţii instituţiilor publice în raport cu rezultatele politicilor promovate, analizelor de impact şi utilizării tehnicilor de monitorizare sistematică şi activă;
· Continuarea actualelor tendinţe demografice negative, accentuarea declinului demografic şi producerea unor dezechilibre structurale cu profunde implicaţii de natură economică şi socială;
· Accentuarea neîncrederii faţă de imparţialitatea, transparenţa şi operativitatea actului de justiţie;
· Cooperarea formală şi ineficientă a instituţiilor publice cu sectorul privat (patronatele), asociaţiile profesionale şi partenerii sociali în elaborarea şi implementarea politicilor publice şi a măsurilor pentru creşterea competitivităţii bazate pe sporirea productivităţii resurselor materiale consumate şi a muncii, precum şi pe promovarea prioritară a exportului şi asigurarea echilibrelor macroeconomice;
· Selectarea după principii clientelare a priorităţilor în alocarea financiară a fondurilor cu caracter public în detrimentul proiectelor cu impact economico-social major şi efecte pozitive asupra mediului, bazate pe evaluarea competentă a raportului efect/efort financiar, pe termen mediu şi lung;
· Întârzierea descentralizării şi a măsurilor pentru creşterea substanţială a capacităţii administrative, a potenţialităţii de a genera proiecte eligibile pentru finanţare din punctul de vedere al eficienţei economice, sociale şi ecologice, şi de a executa asemenea proiecte în cadrul termenelor stabilite prin studiile de fezabilitate; amânarea acestor măsuri poate reduce gradul de accesare a fondurilor UE, precum şi posibilităţile de acoperire a deficitului de cont curent;
· Eficienţa limitată a politicilor orientate spre continuarea procesului de dezinflaţie, ceea ce poate avea o influenţă nefavorabilă serioasă asupra echilibrelor macroeconomice şi creşterii economice sustenabile;
· Capacitatea limitată de a anticipa apariţia unor fenomene meteorologice extreme ca urmare a schimbărilor climatice (perioade prelungite de secetă, inundaţii, epidemii), şi de a lua măsuri pentru limitarea efectelor posibile ale acestora asupra sănătăţii şi bunăstării populaţiei, agriculturii şi preţurilor la produsele agro-alimentare;
· Continuarea tendinţelor de creştere exagerată a creditelor de consum şi a importurilor pentru consumul curent;
· Creşterea veniturilor în neconcordanţă cu evoluţia productivităţii muncii, ca urmare a adoptării unor decizii populiste în perioadele pre-electorale şi a tensiunilor existente pe piaţa forţei de muncă în condiţiile deficitului de angajaţi cu experienţă în anumite sectoare;
· Amânarea implementării politicilor adecvate pentru reducerea intensităţii energetice şi a măsurilor pentru asigurarea necesarului de energie, în condiţii sustenabile, pentru funcţionarea economiei şi consumul populaţiei;
· Utilizarea ineficientă a fondurilor publice destinate formării iniţiale şi continue a resurselor umane şi stimulării activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare care reprezintă domenii de importanţă majoră pentru dezvoltarea durabilă.
Printre factorii de risc exogeni care trebuie avuţi în vedere s-ar putea număra:
· Accentuarea dincolo de limite sustenabile a fenomenului migraţiei externe ca urmare a adoptării de către unele ţări mai dezvoltate a unor politici de imigrare având nu numai o dimensiune economică, impusă de deficitul de forţă de muncă în anumite sectoare, ci şi o dimensiune demografică pentru corectarea efectelor unei natalităţi scăzute şi a procesului de îmbătrânire a populaţiei;
· Amplificarea tendinţelor de creştere a preţurilor la petrol, gaze naturale, minereu de uraniu, ceea ce poate genera efecte serioase asupra inflaţiei şi a siguranţei energetice;
· Incertitudinile cu privire la atitudinile investitorilor străini faţă de pieţele emergente, care ar putea fi cauzate, în principal, de creşterea deficitului extern şi de lipsa de predictibilitate a politicii fiscale, cu efecte negative asupra volumului şi calităţii investiţiilor în sectorul productiv al economiei şi asupra gradului de acoperire din această sursă a deficitului de cont curent;
· Creşterea costurilor finanţării externe ca urmare a turbulenţelor financiare internaţionale şi a scăderii posibile a rating-ului de ţară, ceea ce poate induce influenţe nedorite asupra cursului monedei naţionale şi asupra ratei inflaţiei.
În vederea identificării factorilor de risc şi pentru gestionarea situaţiilor de criză posibile se recomandă:
· Formarea unui contingent de evaluatori de risc şi specialişti în managementul crizelor, care să fie inseraţi în structurile de suport decizional;
· Dezvoltarea, prin exerciţii de foresight, de instrumente pentru prevenirea, gestionarea şi atenuarea efectelor crizelor;
· Integrarea, pe baza competenţelor profesionale, a specialiştilor români în reţelele UE de experţi în managementul crizelor;
· Pregătirea unor planuri de contingenţă pentru anticiparea vulnerabilităţilor de sistem şi a efectelor posibile ale unor situaţii de criză, care să cuprindă şi portofolii de soluţii.
2. Creşterea sustenabilă: transformările structurale şi echilibrele macroeconomice
Prezenta Strategie porneşte de la premisa că realizarea unei dezvoltări accelerate pe termen mediu şi lung în toate cele trei componente esenţiale (economică, socială şi de mediu) nu este doar una dintre opţiunile posibile, ci reprezintă condiţia esenţială pentru reducerea treptată, într-un orizont de timp cât mai scurt posibil, a decalajelor care separă încă România de nivelul mediu al UE în privinţa calităţii vieţii şi pentru asigurarea unei coeziuni reale, atât la nivel naţional, cât şi în cadrul mai larg al Uniunii Europene.
Evoluţia economică a României din ultimii 7 ani (2001-2007), cu o rată medie anuală de creştere a produsului intern brut de peste 6%, faţă de un ritm de sub 2% în UE-25, demonstrează că realizarea acestui obiectiv este posibilă. Intrarea pe Piaţa Unică a Uniunii Europene, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi a cadrului concurenţial, consolidarea sectorului privat, creşterea ratei şi calităţii investiţiilor sunt factori încurajatori, care favorizează continuarea acestui proces.
Continuarea creşterii economice cu rate medii anuale ale PIB de 5,6-5,8% în perioada 2008-2013, de 4,8-5% în perioada 2014-2020 şi de 3,8-4,2% în intervalul 2021-2030 constituie un obiectiv realist, aceste ritmuri fiind apropiate de evaluările cu privire la PIB-ul potenţial pentru perioadele respective şi compatibile cu cerinţele de realizare a criteriilor de convergenţă necesare pentru adoptarea monedei unice europene.
În condiţiile extinderii liberei circulaţii de bunuri şi servicii şi a efectelor globalizării, competitivitatea şi eco-eficienţa vor reprezenta factori determinanţi ai sustenabilităţii creşterii economice. Asigurarea performanţei pe termen mediu şi lung a economiei româneşti impune, prin urmare, adoptarea de instrumente eficiente de politică economică, care să permită gestionarea şi valorificarea substanţial îmbunătăţită a potenţialului existent în anumite domenii-cheie, care determină dezvoltarea durabilă într-un cadru concurenţial.
Principalele obiective pe termen mediu, stabilite în domeniul economic prin documentele programatice naţionale, în conformitate cu ţintele prevăzute în Strategia Lisabona revizuită, în Liniile Directoare Generale de Politică Economică şi în Pactul de Stabilitate şi Creştere al Uniunii Europene, sunt:
· Menţinerea stabilităţii macroeconomice, continuarea procesului de dezinflaţie şi limitarea deficitului de cont curent;
· Îmbunătăţirea predictibilităţii şi performanţelor politicii fiscale, inclusiv atragerea şi utilizarea eficientă a fondurilor europene nerambursabile;
· Continuarea şi adâncirea reformelor structurale şi furnizarea de servicii îmbunătăţite de sănătate, educaţie, formare profesională, cercetare şi dezvoltare, precum şi continuarea reformelor necesare pentru a spori nivelul de responsabilizare şi de eficienţă;
· Asigurarea sustenabilităţii finanţelor publice pe termen lung;
· Îmbunătăţirea mediului de afaceri, promovarea culturii antreprenoriale, creşterea flexibilităţii şi participării pe piaţa muncii şi o dezvoltare regională armonioasă;
· Reforma administraţiei publice.
O condiţie esenţială pentru îndeplinirea obiectivelor dezvoltării durabile este implementarea unei combinaţii adecvate de politici macroeconomice coerente, prin care să se asigure sustenabilitatea resurselor materiale şi energetice folosite pentru creşterea economică, finanţarea investiţiilor strict necesare pentru modernizarea şi creşterea competitivităţii sectoarelor productive şi de servicii, precum şi a infrastructurilor, calificarea şi perfecţionarea continuă a forţei de muncă în acord cu cerinţele progresului tehnic şi tehnologic. Din analiza evoluţiei economice a României în ultimii 18 ani rezultă că în acest scop se impune, de asemenea, soluţionarea unor probleme de importanţă principială:
· Îmbinarea optimă a iniţiativei private cu o raţională intervenţie publică pe baza unor politici flexibile de corectare a disfuncţionalităţilor mecanismelor de piaţă. Intervenţia statului în economie trebuie să vizeze numai domeniile în care se dovedeşte că piaţa ar soluţiona problemele existente cu risipă de resurse sau într-un timp mai îndelungat, pornind de la investigaţii şi evaluări prealabile realizate în mod imparţial, independent şi transparent.
· Îmbunătăţirea semnificativă a structurii şi atribuţiilor instituţiilor publice centrale, regionale şi locale, definirea mai precisă a responsabilităţilor şi modului de conlucrare pentru a permite o evaluare corectă a performanţelor obţinute şi identificarea domeniilor în care se impun măsuri pentru creşterea eficienţei actului administrativ la toate nivelurile.
· Accelerarea descentralizării conform principiului subsidiarităţii, concomitent cu măsuri pentru creşterea capacităţii administrative şi a competenţelor decizionale.
· Urmărirea sistematică a obiectivului coeziunii sociale ca premisă a dezvoltării durabile şi re-examinarea periodică, din aceasta perspectivă, a politicilor salariale, fiscale şi sociale.
Fară a se substitui programelor existente de dezvoltare a României, prezenta Strategie propune o viziune focalizată pe atingerea unor obiective pe termen lung, care transced orizonturile curente de referinţă şi ciclurile electorale, prin prisma criteriilor de sustenabilitate stipulate în Directivele Uniunii Europene şi a tendinţelor principale care se conturează pe plan mondial.
2.1. Asigurarea sustenabilităţii pe termen lung a consumurilor energetice şi materiale bazată pe evaluarea realistă a capacităţii de suport a capitalului natural.
Din datele prezentate în Partea III, Capitolul 1.1 a rezultat că intensitatea energetică primară şi cea finală sunt, în România, de peste trei ori mai ridicate decât nivelurile medii actuale din UE. De aici decurge constatarea că există un potenţial important pentru reducerea consumului de energie, principala sursă fiind creşterea eficienţei energetice în sectoarele productive de bunuri şi servicii, şi diminuarea pierderilor considerabile de energie în sectorul rezidential.
Potrivit programelor naţionale în domeniul eficienţei energetice, se prognozează că intensitatea energiei primare se va putea reduce până în anul 2013, faţă de 2006, cu peste o treime, de la 0,555 la 0,377 tone echivalent petrol (tep) pentru generarea unei valori de 1.000 euro în PIB, exprimată în preţuri constante şi euro 2000, iar până în 2020 cu încă 23-24% (0,26 tep), ajungând la nivelul mediu al UE din 2006.
În aceste condiţii, creşterile medii anuale ale PIB estimate pentru perioada 2008-2020 se pot realiza prin decuplarea creşterii economice de consumul de energie primară.
Pentru asigurarea sustenabilităţii consumului total de resurse materiale în raport cu gestionarea responsabilă a capitalului natural se impune ca o preocupare prioritară ameliorarea semnificativă a productivităţii resurselor. Este de prevăzut ca şi legislaţia primară şi secundară a UE în materie să evolueze în direcţia stabilirii unor obiective mai ambiţioase şi a unor reglementări mai exigente, în conformitate cu Agenda Lisabona reînnoită.
Din analiza evoluţiei din ultimii ani a industriei prelucrătoare din România a rezultat, de exemplu, că în sectoarele energo- şi material-intensive (metalurgie, prelucrarea ţiţeiului, substanţe şi produse chimice, materiale de construcţie), care, în plus, sunt poluante şi reprezintă 25% din totalul producţiei, se constată tendinţa de reducere a productivităţii resurselor ca urmare a creşterii consumului intermediar. Comparativ cu anul 2000, în 2005 consumul total de resurse în industria metalurgică a crescut cu peste 48%, în timp ce valoarea adăugată s-a redus cu 2,6%. În industria de prelucrare a ţiţeiului, la o creştere cu 12,4% a valorii adăugate, consumul de resurse s-a majorat cu peste 50%. În anul 2005, productivitatea resurselor totale consumate în metalurgie a fost de numai 0,18, iar în prelucrarea ţiţeiului 0,34, faţă de 0,55 pe ansamblul industriei prelucrătoare.
Exemple similare pot fi furnizate şi în privinţa productivităţii resurselor din agricultură şi silvicultură. Şi în acest caz, se observă că există un potenţial însemnat pentru îmbunătăţirea substanţială a situaţiei, într-un termen rezonabil de timp, prin promovarea unor politici care să stimuleze modernizarea tehnologică şi creşterea ponderii produselor cu prelucrare avansată, atât pentru export cât şi pentru consumul intern.
Perfectarea, într-o primă etapă, a unor acorduri voluntare cu asociaţiile patronale (aşa cum se procedează deja în unele ţări ale UE) şi adoptarea ulterioară a unor reglementări pentru transferul unei părţi din impozitul pe forţa de muncă spre impozitarea consumului de resurse materiale şi energetice ar stimula operatorii economici să acţioneze pentru creşterea productivităţii resurselor, ceea ce va avea, în final, un impact favorabil asupra costurilor şi competitivităţii şi asupra sustenabilităţii consumului de resurse.
Având în vedere creşterea considerabilă în viitor a ponderii importurilor de resurse primare de energie şi materii prime, este necesară elaborarea unei strategii speciale atât pentru diversificarea surselor de aprovizionare, cât şi pentru securizarea acestora prin acorduri de lungă durată.
2.2. Modernizarea treptată a macrostructurii economiei pentru a corespunde cerinţelor sociale şi de mediu.
Creşterea ponderii serviciilor în formarea PIB de la 48,8% în 2006 la circa 55% în 2013 şi 60-65% în 2020 (aproape de nivelul mediu actual din UE) şi a calităţii acestora va determina şi sporirea eficienţei economice şi a competitivităţii în celelalte sectoare economice, cu efecte sociale benefice asupra mobilităţii verticale a forţei de muncă şi a nivelului de calificare şi remunerare. Dezvoltarea serviciilor de cercetare, consultanţă, expertiză, informatică, a celor financiare şi de perfecţionare managerială va contribui direct la creşterea productivităţii resurselor totale consumate pe ansamblul economiei, având în vedere că în sectorul serviciilor raportul dintre valoarea adăugată brută şi consumul intermediar este net superior celui din agricultură, industrie şi construcţii.
Ajustarea structurilor intersectoriale va avea loc, în special, prin stimularea dezvoltării prioritare a substructurilor care realizează valoare adăugată mare cu un consum mai redus de resurse, cu accent pe folosirea resurselor regenerabile sau reciclabile.
În industrie, se va pune accentul pe dotarea cu tehnologii de complexitate medie şi înaltă şi pe dezvoltarea şi introducerea în producţia proprie a unor asemenea tehnologii cu efect important de antrenare şi care pot avea o contribuţie substanţială la creşterea volumului şi eficienţei exporturilor. Eco-eficienţa şi folosirea celor mai bune tehnologii disponibile vor deveni, într-o măsură crescândă, criterii esenţiale în deciziile investiţionale, nu numai în domeniul achiziţiilor publice, ci şi în alte sfere ale activităţii economice.
Schimbările cele mai profunde se vor produce în mediul rural prin înlocuirea în mare măsură, pe parcursul vieţii unei singure generaţii, a structurilor arhaice, a practicilor de producţie în agricultură şi a înfăţişării satului românesc, în condiţiile pastrării identităţii locale şi culturale specifice. Dezvoltarea producţiei agro-alimentare organice, antrenarea comunităţilor locale în activităţi de ecologizare şi conservare a mediului natural, cointeresarea lor directă în protejarea monumentelor şi siturilor cu valoare istorică sau de patrimoniu cultural, asigurarea accesului la serviciile comunale şi sociale de bază, reducerea şi eliminarea sărăciei, îmbunătăţirea comunicaţiilor şi a relaţiilor de piaţă vor contribui la estomparea treptată a discrepanţelor în privinţa calităţii vieţii între sat şi oraş.
Ţinând seama de cerinţele de dezvoltare în profil regional, de necesitatea unei absorbţii optime a fondurilor cu cofinanţare comunitară şi de nevoia de a atrage investiţii suplimentare, mai ales pentru modernizarea infrastructurii edilitare, de transport şi de susţinere a agriculturii, se impune un efort sporit pentru constituirea şi actualizarea permanentă a unui portofoliu de proiecte viabile, însoţite de analize de prefezabilitate profesional alcătuite, care să întrunească sprijinul activ al tuturor factorilor de decizie şi al comunităţilor locale.
2.3. Creşterea productivităţii muncii şi îmbunătăţirea ratei de ocupare
Nivelul productivităţii muncii pe ansamblul economiei (PIB pe persoană ocupată) cât şi la nivel sectorial sau de întreprindere (valoare adăugată brută pe salariat) este încă mult inferior în România comparativ cu nivelul mediu al UE. Nivelul relativ scăzut al salariilor din România, în special al celor mici, se explică în parte prin acest decalaj de productivitate care se reflectă, aproximativ în acelaşi raport, în calitatea locurilor de muncă şi volumul veniturilor dispozabile.
Reînnoirea lentă a bazei tehnologice, calitatea inferioară a infrastructurilor, subfinanţarea cronică, contribuţia slabă a activităţilor proprii de cercetare-dezvoltare-inovare, performanţele scăzute ale produselor şi serviciilor oferite pe piaţă, capacitatea insuficientă de adaptare la cerinţele pieţei globalizate au fost principalele cauze care au influenţat negativ atât productivitatea muncii, cât şi randamentul folosirii resurselor. Deşi în ultimii ani ritmul de creştere al productivităţii muncii în România, mai ales în industriile procesatoare şi în construcţii, a fost mai mare decât media UE, diferenţa rămâne foarte ridicată.
Întrucât productivitatea resurselor materiale (randamentul utilizării) şi productivitatea muncii sunt determinanţii principali ai eficienţei şi competitivităţii şi, implicit, ai sustenabilităţii dezvoltării economice şi sociale, se impun eforturi considerabile, investiţionale şi de management, pentru remedierea situaţiei şi alinierea la standardele curente ale Uniunii Europene. Caracterul de urgenţă al acestor măsuri este pus în evidenţă şi de evoluţiile demografice nefavorabile, cu tendinţe de agravare în cazul României.
În acelaşi timp, este necesară îmbunătăţirea ratei de ocupare a forţei de muncă potenţial active care, în perioada 2002-2006, a fost în România de 57,9%, comparativ cu media UE de 63,1%, în aceeaşi perioadă.
Prin politicile de creştere a investiţiilor în capitalul uman, se estimează o rată de ocupare a populaţiei între 15 şi 64 ani de peste 62%, în 2013, cu tendinţă de îmbunătăţire constantă în perioadele următoare (64-65% în 2020).
2.4. Îmbunătăţirea managementului micro- şi macro-economic
În perioadele următoare, se impune o creştere considerabilă a calităţii managementului economic la toate nivelurile, de la cel naţional sau regional până la nivel de întreprindere sau exploataţie agricolă, pentru utilizarea eficientă şi completă a resurselor de capital disponibile şi atragerea unor surse de finanţare suplimentare pentru investiţii atât în dotarea cu tehnologie modernă, cât şi în formarea şi perfecţionarea forţei de muncă, în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare. Întrucât creşterea sustenabilă a produsului intern brut este determinată de evoluţia valorii adăugate realizate de operatorii economici, extinderea managementului performant este crucială în toate verigile principale ale activităţii fiecărei unităţi producătoare de bunuri sau servicii: administrativ şi tehnic, tehnologic, financiar, logistic, comercial, precum şi în gestionarea resurselor umane.
În acest scop, este oportună stabilirea de criterii specifice de performanţă pentru manageri în sectorul public şi încurajarea aplicării unor standarde similare în sectorul privat, prin angajarea responsabilităţii acţionarilor şi consiliilor de administraţie în monitorizarea performanţei manageriale conform standardelor minimale stabilite pentru creşterea valorii adăugate, a competitivităţii şi profitului.
Se are în vedere, de asemenea, revizuirea politicilor de amortizare a imobilizărilor corporale în corelare cu evoluţia progresului tehnologic din fiecare domeniu pentru a preveni uzura morală a utilajelor, care generează consumuri majorate de resurse energetice, materiale şi de muncă şi are efecte negative directe asupra competitivităţii.
Implementarea în activitatea curentă a firmelor a elaborării de bugete multianuale, cel puţin pe termen mediu, este necesară atât pentru asigurarea unei viziuni pe termen lung privind perspectiva de dezvoltare, cât şi pentru fundamentarea unor politici eficiente în domeniul investiţiilor şi pentru adaptarea volumului şi structurii producţiei de bunuri şi servicii la tendinţele anticipate ale pieţei.
2.5. Politica de investiţii şi diversificarea surselor de finanţare
Nevoile specifice de dezvoltare ale României şi asigurarea compatibilităţii politicilor economice, sociale şi de mediu cu filonul principal de evoluţie în cadrul UE necesită implicarea activă şi responsabilă a instituţiilor publice centrale şi locale, a sectorului privat, a asociaţiilor profesionale, partenerilor sociali şi societăţii civile în menţinerea unui mediu de afaceri favorabil investiţiilor de capital autohton şi străin destinate modernizării şi dezvoltării durabile a ţării.
Menţinerea unei rate de investiţii mai mari decât în ţările cu economie matură din Europa este absolut necesară pentru realizarea unei convergenţe în termeni reali. Modernizarea infrastructurii energetice, de transport şi edilitare (apă curentă şi canalizare), învăţământului şi sănătăţii publice, dezvoltarea rurală şi reducerea decalajului tehnologic şi informaţional reclamă un mare efort investiţional. În vreme ce în majoritatea ţărilor UE asemenea probleme au fost rezolvate cu decenii în urmă, pentru România ele reprezintă priorităţi esenţiale.
Pentru creşterea ratei de investiţii pe termen mediu şi lung va trebui continuată politica de atragere a investiţiilor străine directe, în special a celor care pot contribui substanţial la creşterea exportului, astfel ca exportul să devină determinantul principal al creşterii economice. Evoluţia investiţiilor străine directe din ultimii patru ani (2004-2007), cu o medie anuală de 6,2 miliarde euro, creează premise pentru stabilizarea acestei tendinţe şi în perioadele următoare la nivele comparabile, chiar şi în absenţa unor mari privatizări, prin atragerea prioritară a investiţiilor de tip greenfield.
Asigurarea surselor de finanţare pentru investiţiile publice şi private necesită creşterea treptată a ratei economisirii interne de la 15,3% în anul 2007 la peste 20% în perioadele următoare, ca urmare a temperării tendinţelor de consum.
Dezvoltarea instrumentelor de economisire, pe baza practicilor aplicate cu succes în alte ţări ale UE, pot include: dezvoltarea unei pieţe pe care să se poată tranzacţiona liber titluri de stat, obligaţiuni publice şi corporative, instrumente de plasament pe termen lung la care să aiba acces şi persoane fizice; reglementarea unei pieţe a ipotecilor în care să se poată tranzacţiona liber atât drepturile cât şi, mai ales, garanţiile ipotecare; stimularea instrumentelor şi instituţiilor de plasament colectiv, respectiv a fondurilor suplimentare de pensii şi asigurărilor de viaţă care pot atrage sume importante prin angajamente pe termen lung (15-20 ani); încurajarea băncilor de economisire să-şi extindă activităţile în mediul rural.
De asemenea, este util să se examineze costurile şi beneficiile utilizării unor instrumente fiscale pentru stimularea economisirii.
Extinderea utilizării pieţei de capital prin listarea companiilor la care statul mai deţine pachete semnificative de acţiuni şi îmbunătăţirea reglementărilor în acest domeniu poate atrage un volum considerabil de capital pentru asigurarea finanţării suplimentare direcţionate a marilor proiecte de infrastructură în scopul urgentării finalizării acestora, cu efecte economice şi sociale benefice în profil spaţial.
Dezvoltarea parteneriatelor public-privat nu trebuie să se limiteze la concesionări, deşi acestea trebuie încurajate în continuare, în condiţii economico-financiare favorabile dezvoltării durabile. Înfiinţarea unor companii noi, capitalizate parţial prin oferte publice iniţiale (IPO), în care statul sau autoritatea locală deţine un pachet minoritar în compania care face investiţia şi o exploatează, dar care se capitalizează ulterior prin listarea pe bursă, poate constitui o altă soluţie pentru reducerea efortului bugetar iniţial şi a cheltuielilor de întreţinere după darea în exploatare în cazul investiţiilor în infrastructură. Reducerea participării banilor publici diminuează în acelaşi timp potenţialul de corupţie şi efectele negative asupra eficienţei investiţiilor.
Utilizarea completă şi eficientă a fondurilor alocate prin programele UE poate contribui substanţial atât la creşterea ratei de investiţii cât şi la reducerea deficitului de cont curent, având în vedere că ponderea acestora în PIB este de circa 2,5% în 2008 şi va fi de peste 3% în perioada 2010-2013, în timp ce contribuţia României la bugetul comunitar se reduce de la 0,98% din PIB în 2008 la 0,7-0,8% în 2013. Se estimează că absorbţia completă a fondurilor structurale şi de coeziune va duce la o creştere suplimentară a PIB de 15-20% până în anul 2015.
Este necesară creşterea substanţială a capacităţii de a asigura proiecte eligibile şi de a acorda consultanţa şi expertiza necesară la nivel regional şi local prin măsuri precum: creşterea rolului structurilor existente la nivel regional şi local, atragerea în aceste structuri şi motivarea unor specialişti cu înaltă calificare în domeniile specifice oportunităţilor reale din fiecare regiune; inventarierea şi evaluarea fezabilităţii proiectelor existente şi completarea portofoliului de proiecte atât pentru investiţii destinate modernizării infrastructurii şi serviciilor publice de bază cât şi a proiectelor iniţiate de întreprinzători privaţi; atragerea în elaborarea de proiecte a potenţialului existent în instituţiile de proiectare-dezvoltare şi în universităţile cu profil tehnic şi economic, inclusiv atragerea studenţilor din anii terminali şi masteranzilor care vor putea să-şi susţină lucrările de diplomă cu asemenea proiecte pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial şi iniţierea de afaceri proprii după absolvire; analizarea măsurilor necesare pentru creşterea capacităţii de execuţie a investiţiilor, evaluarea necesarului de forţă de muncă pe calificări şi specialităţi şi asigurarea acestuia prin formare iniţială şi recalificare.
2.6. Menţinerea echilibrelor macroeconomice
Realizarea unei creşteri economice sustenabile, definite prin ratele medii anuale de evoluţie a PIB, şi a ţintelor operaţionale ale prezentei Strategii la orizontul anului 2030 este condiţionată de implementarea unui complex adecvat şi coerent de politici economice care să fie în concordanţă cu obiectivele convenite în cadrul UE, în special cu Strategia Lisabona revizuită.
Pentru perioada 2008-2013, obiectivele cu privire la evoluţia indicatorilor şi echilibrelor macroeconomice au fost prevăzute în Programul de Convergenţă care vizează cu prioritate îndeplinirea criteriilor de performanţă cerute pentru adoptarea de către România a monedei unice europene începând cu anul 2014. Programul a evaluat impactul generat de evoluţia unor factori externi (turbulenţele manifestate pe pieţele financiare internaţionale, creşterea preţurilor la produsele alimentare, majorarea cea mai substanţială a preţului petrolului din ultimii 25 de ani, modificările relativ mici intervenite în prognozele privind creşterea economică mondială şi în UE) precum şi a unor factori interni (reducerea producţiei agricole ca urmare a secetei, creşterea veniturilor populaţiei insuficient susţinută de sporul de productivitate, amplificarea creditelor de consum şi ritmul de creştere a importurilor, rata scăzută a economisirii). Aceşti factori au avut efecte negative asupra susţinerii procesului de dezinflaţie, deficitului balanţei comerciale şi de cont curent, stabilităţii cursului monedei naţionale şi costului finanţării externe. În acest context, politicile economice au fost re-evaluate în scopul de a asigura menţinerea echilibrelor macroeconomice în limite admisibile şi realizarea criteriilor de convergenţă reală şi nominală până în anul 2012.
Politica monetară şi a cursului de schimb va urmări continuarea traiectoriei descendente a inflaţiei, începând cu a doua parte a anului 2008. Ţintele prevăzute pentru anii 2008 şi 2009 sunt de 3,8-4,8% şi, respectiv, 3,5-4,5%, urmând să se încadreze în limita de convergenţă în 2012-2013 şi să se menţină în apropierea acestui nivel în perioada următoare. Se are în vedere asigurarea unui grad mai ridicat de stabilitate a cursului de schimb pe termen mediu şi a anticipaţiilor privind evoluţia acestuia ca urmare a încadrării în limitele criteriilor de convergenţă.
Având în vedere creşterile semnificative ale PIB, productivităţii muncii şi fluxurilor de capital productiv din ultimii 6 ani precum şi previziunile pentru perioadele următoare, se anticipează că aprecierea leului faţă de moneda europeană va continua, dar în limite moderate şi fără şocuri.
Prin gestionarea lichidităţilor pe piaţa monetară, Banca Naţională a României va urmări consolidarea rolului politicii ratei dobânzii de politică monetară şi capacitatea acesteia de a influenţa anticipaţiile inflaţioniste până la intrarea în zona euro (2014), când principalele atribuţii de politică monetară vor fi transferate în competenţa Băncii Centrale Europene.
Politica bugetară şi fiscală va fi menţinută în limite prudente pentru a reduce dezechilibrele externe şi a susţine procesul de dezinflaţie. Se anticipează că promovarea în continuare a unui mediu de afaceri favorabil şi creşterea flexibilităţii pieţei muncii vor stimula dinamica investiţiilor, productivităţii muncii şi competitivităţii.
Politica bugetară va urmări cu prioritate realizarea programelor pentru eliminarea disfuncţionalităţilor structurale din infrastructură, învăţământ, sănătate, cercetare-dezvoltare-inovare, menţinând în acelaşi timp niveluri prudente ale deficitului bugetar prin îmbunătăţirea colectării veniturilor şi prin sporirea eficienţei cheltuielilor bugetare,
Deficitul structural al bugetului va ajunge în anul 2011 la 0,9-1% din PIB, respectând prevederile Pactului de Stabilitate şi Creştere revizuit, cu o marjă de siguranţă suficientă pentru a evita depăşirea nivelului de 3% în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori.
În domeniul infrastructurii (energie, transporturi, mediu) precum şi, în mod diferenţiat, în alte sectoare de activitate se va adopta o politică financiară şi fiscală asemănătoare practicilor acceptate în alte ţări ale UE care să încurajeze investiţiile şi eficienţa lor economică şi ecologică. Politica fiscală va viza, pe de o parte, simplificarea sistemului prin reducerea numărului de taxe şi impozite iar, pe de alta parte, încurajarea muncii prin măsuri fiscale şi prin transferul parţial al impozitării de pe munca pe consumul de resurse energetice şi materiale.
Deficitul de cont curent şi politica de asigurare a surselor de finanţare vor constitui în continuare un obiect de preocupare, cel puţin pe termen scurt şi mediu.
Evoluţia nefavorabilă a balanţei de încasări şi plăţi externe din ultimii ani a fost generată în principal de soldul negativ al balanţei comerciale ca urmare a creşterii importurilor cu mult peste ritmul de creştere a exporturilor, deşi acestea din urmă au avut o evoluţie satisfacătoare, cu rate anuale cuprinse între 15,4% în 2002 şi 14,7% în 2007, depăşind substanţial dinamica producţiei de bunuri şi servicii. Ca urmare, deficitul de cont curent a crescut de la 3,3% din PIB în anul 2002 la 10,4% în 2006 şi la 14% în 2007.
Ţinând seama de stabilitatea şi nivelul redus al deficitului bugetar precum şi de ponderea mult mai mică în PIB a datoriei publice externe în comparaţie cu alte ţări, se poate aprecia că, prin politici economice adecvate, deficitul de cont curent, raportat la PIB, se va putea reduce în perioadele următoare. Principalele modalităţi de acoperire a deficitului, prin care să se evite formule de finanţare mai volatile (investiţii de portofoliu sau credite directe) de natură să expună economia la riscurile ce pot fi generate de perturbările posibile la nivel global sunt: creşterea substanţială a absorbirii fondurilor comunitare de la 1,5 miliarde euro în 2007 la peste 4 miliarde euro în perioada 2009-2013; menţinerea contribuţiei investiţiilor străine directe la nivele apropiate de cele din ultimii doi ani; reducerea deficitului balanţei comerciale prin măsuri active de stimulare a exporturilor şi de temperare a importurilor.
Se estimează că prin reducerea influenţei negative a exportului net la creşterea PIB, de 6,2% în 2006 şi 8,7% în 2007, acesta va ajunge la cel mult 3,5-4% în 2013 şi se va menţine sub această limită în toată perioada 2011-2030.
3. Dezvoltarea regională şi acţiunea locală; problematica specifică a dezvoltării rurale
Conform reglementărilor Comisiei Europene din 2003 privind stabilirea unui sistem comun de clasificare statistică a unităţilor teritoriale, transpuse în legislaţia românească încă din 1998 şi adaptate în 2004, România cuprinde 8 regiuni de dezvoltare, incluzând fiecare între 4 şi 7 judeţe (cu excepţia regiunii Bucureşti-Ilfov). Ele corespund nivelului NUTS II potrivit clasificării EUROSTAT şi reprezintă cadrul de colectare a datelor statistice specifice în profil teritorial. Consiliile de Dezvoltare Regională grupează reprezentanţi ai autorităţilor judeţene şi locale şi au drept organisme executive Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR).
Toate regiunile de dezvoltare ale României, inclusiv Bucureşti-Ilfov, au un produs intern brut (PIB) pe cap de locuitor mai mic de 75% din media comunitară şi sunt eligibile pentru finanţare din Instrumentele Structurale ale UE în cadrul obiectivului Convergenţă.
Din perspectiva principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile, evoluţiile la nivel regional prezintă o importanţă crucială, accentuată în condiţiile specifice ale României de tendinţa de creştere a disparităţilor teritoriale în ceea ce priveşte dezvoltarea economică şi socială, utilizarea raţională a resurselor şi calitatea infrastructurii de mediu.
Astfel, raportat la media naţională (100), PIB/locuitor în Regiunea Nord-Est a reprezentat 79,8% în 1998 şi 68,4% în 2005 în comparaţie cu Regiunea Bucureşti-Ilfov de 162,2% în 1998 şi 212,5% în 2005, rata şomajului a fost în Regiunea Sud-Vest de 104,8% în 1998 şi de 125,4% în 2005 faţă de 47,1% în 1998 şi 40,7% în 2005 în Regiunea Bucureşti-Ilfov, iar proporţia populaţiei rurale a crescut în Regiunea Sud de la 129% în 1998 la 129,3% în 2005 dar s-a redus în Regiunea Nord-Vest de la 83,8% în 1998 la 80,7% în 2005. Din totalul investiţiilor străine atrase până în anul 2006, 64,3% (22,2 miliarde euro din totalul de 34,5 miliarde) s-au concentrat în Regiunea Bucureşti-Ilfov faţă de numai 2,7% în regiunea Sud-Vest şi 1,2% în Regiunea Nord-Est.
În comparaţie cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, inclusiv cele care au aderat în sau după 2004, România prezintă particularitatea singulară de a avea cea mai înaltă proporţie a populaţiei rurale (45,1% din total în 2005) din care peste o treime lucra în agricultură. Segmentul de populaţie ocupată în agricultură se caracterizează printr-un avansat proces de îmbătrânire: 33,7% peste 55 ani, 36,3% între 35 şi 54 ani şi numai 30,0% între 15 şi 34 ani în 2006.
Proiectul Strategiei post-aderare a României (2007) enumeră aspectele definitorii ale stării actuale a agriculturii şi ruralului românesc: evoluţia produsului agricol pe o traiectorie sinuoasă şi la cote scăzute de performanţă condiţionată într-o măsură exagerat de mare de factorii climaterici; perpetuarea unei structuri agrare dominate de o excesivă fărâmiţare a capitalului funciar şi de o penurie generalizată de capital de exploatare; posibilităţile extrem de modeste de capitalizare; slaba legatură cu pieţele a marii majorităţi a exploataţiilor; excedentul semnificativ de forţă de muncă în exploataţiile individuale; nivelul şi proporţiile sărăciei în zonele rurale; starea infrastructurii, a sistemului de sănătate şi a celui de educaţie şi formare profesională iniţială şi continuă în mediul rural. Drept consecinţă, în ultimii ani s-a perpetuat poziţia periferică a producătorilor agricoli români în context european sub raportul performanţei economice şi s-a accentuat evoluţia descendentă a competitivităţii în schimburile economice internaţionale, după cum o atestă dinamica soldului balanţei comerciale cu produse agro-alimentare.
3.1. Dezvoltarea regională
Dezbaterile care au avut loc pe marginea proiectului prezentei Strategii în cele 8 regiuni de dezvoltare ale României confirmă constatările conţinute în Programul Operaţional Regional 2007-2013, adoptat în aprilie 2007, privind punctele slabe identificate la nivel regional:
· Concentrarea creşterii economice, impulsionată de investiţiile străine directe, în jurul Bucureştiului şi creşterea disparităţilor dintre regiunea Bucureşti-Ilfov şi celelalte şapte regiuni, precum şi apariţia problemelor de congestionare a oraşului-capitală;
· Declinul socio-economic al unui număr însemnat de centre urbane mari şi diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente şi a regiunilor;
· Accentuarea dezechilibrelor demografice la nivel regional, degradarea structurii pe vârste şi îmbătrânirea populaţiei căpătând dimensiuni alarmante în regiunile din sudul ţării;
· Pierderea funcţiilor urbane ale multor oraşe mici şi mijlocii, în special ale celor monoindustriale afectate de restructurare, frecvent asociată cu accentuarea problemelor sociale;
· Reapariţia dezechilibrului istoric de dezvoltare între jumătatea de est şi cea de vest a ţării, decuplarea economică a unor zone tradiţional subdezvoltate din nordul şi estul ţării şi de-a lungul Dunării;
· Accesibilitatea redusă a unor zone cu efecte negative asupra dezvoltării locale;
· Existenţa unor zone extinse cu deficit de forţă de muncă datorită scăderii populaţiei, migraţiei temporare masive şi îmbătrânirii, ceea ce duce la o presiune sporită asupra serviciilor sociale şi de sănătate;
· Posibila apariţie a unui fenomen de stagnare economică în zonele montane;
· Slaba competitivitate a multor afaceri, în special în turism, nivelul scăzut al productivităţii muncii, lipsa investiţiilor de capital şi a capacităţii manageriale, gradul scăzut de utilizare a tehnologiilor moderne;
· Calitatea scăzută a infrastructurii publice, degradarea utilităţilor urbane, incapacitatea de a conserva bunurile istorice şi culturale;
· Experienţa şi calificarea limitate ale autorităţilor locale în gestionarea unor programe complexe de dezvoltare durabilă incluzând componentele economice, sociale şi de mediu.
Elementele strategice conţinute în Programul Operaţional Regional 2007-2013 au menirea de a da răspunsuri concrete şi efective la punctele slabe identificate mai sus prin mobilizarea activă a resurselor şi potenţialului regional şi local pe direcţiile care pot avea cea mai mare influenţă directă asupra dezvoltării regionale şi locale. Pe această bază se fundamentează măsurile care intră în competenţa autorităţilor regionale, judeţene şi locale pentru remedierea şi îmbunătăţirea substanţială a situaţiei pe termen scurt şi mediu.
Obiectivele specifice ale Programului au fost definite pe baza analizelor economice şi sociale la nivel naţional precum şi la nivelul celor opt regiuni de dezvoltare, analizei SWOT şi viziunii strategice a Planului Naţional de Dezvoltare şi Cadrului Naţional Strategic de Referinţă în concordanţă cu priorităţile Uniunii Europene.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Sprijinirea dezvoltării economice şi sociale echilibrate teritorial şi durabile a regiunilor României corespunzător nevoilor şi resurselor lor specifice prin concentrarea asupra polilor urbani de creştere; îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi a mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi şi a munci.
În scopul realizării acestui obiectiv central se va pune accentul principal pe creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane prin adoptarea unei abordări policentrice în vederea unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor.
Intervenţiile sectoriale la nivel naţional vor fi completate prin acţiuni cu specific regional, subregional şi local pentru a sprijini aplicarea principiilor dezvoltării durabile. Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor se va realiza printr-o abordare integrată, bazată pe combinarea investiţiilor publice în infrastructura locală cu politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale pe următoarele axe prioritare tematice:
(i) Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor ca poli urbani de creştere
Acţiunile se vor concentra pe creşterea calităţii vieţii şi crearea de noi locuri de muncă prin reabilitarea infrastructurii urbane, îmbunătăţirea serviciilor urbane, inclusiv a serviciilor sociale, şi dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor şi antreprenoriatului.
Pentru a contribui la o dezvoltare teritorială echilibrată a ţării şi pentru a evita creşterea disparităţilor interne, investiţiile vor fi concentrate în acele oraşe care acţionează ca poli regionali şi/sau locali de creştere şi iradiază dezvoltare în zonele adiacente, acordându-se prioritate polilor de creştere localizaţi în regiunile şi judeţele cu un nivel de dezvoltare mai scăzut în termeni de PIB pe locuitor şi de rată a şomajului.
Având în vedere situaţia actuală din oraşele României, este prevăzut ca fondurile alocate dezvoltării urbane să fie utilizate în proporţie de 60% pentru infrastructura publică urbană, 25% pentru infrastructura socială şi 15% pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri.
Experienţa dobândită anterior în ţările UE prin implementarea programelor Urban I şi Urban II, a arătat că abordarea integrată a problemelor economice, sociale şi de mediu din zonele urbane degradate a fost o metodă de succes pentru obţinerea dezvoltării durabile a localităţilor. Aplicarea planurilor integrate de dezvoltare urbană, elaborate într-un cadru larg participativ, cu implicarea tuturor actorilor relevanţi, va duce la sprijinirea simultană a activităţilor de renovare fizică a mediului urban şi a celor de reabilitare a infrastructurii de bază, a acţiunilor pentru dezvoltare economică, creşterea competitivităţii şi ocupării, integrarea grupurilor etnice şi a categoriilor defavorizate în condiţiile conservării şi protejării adecvate a mediului. Planurile integrate vor cuprinde proiecte referitoare la următoarele tipuri de activităţi:
· Reabilitarea infrastructurii urbane şi îmbunătăţirea serviciilor municipale, inclusiv a celor de transport urban prin: regenerarea fizică şi funcţională a clădirilor cu valoare istorică, culturală sau artistică; demolarea eşalonată a clădirilor sau structurilor abandonate sau aflate într-un stadiu avansat de degradare care nu aparţin patrimoniului naţional; modernizarea spaţiilor publice şi infrastructurii aferente (reţeaua stradală, zone pietonale, trotuare, iluminat public etc.); reabilitarea siturilor poluate (perimetre industriale abandonate, terenuri nefolosite); reglementarea traficului auto pentru reducerea congestionării oraşelor (semaforizare şi semnalizare, locuri de parcare) şi modernizarea transportului urban în condiţii de sustenabilitate;
· Dezvoltarea mediului de afaceri prin cultivarea spiritului antreprenorial, îmbunătăţirea infrastructurii pentru afaceri şi încurajarea activităţilor economice care asigură folosirea optimă a resurselor umane şi materiale existente pe plan local.
· Modernizarea infrastructurii sociale prin reabilitarea fizică şi termică a locuinţelor multi-familiale deţinute de administraţiile municipale şi sprijinirea asociaţiilor de proprietari pentru efectuarea unor asemenea lucrări; asigurarea spaţiilor şi dotarea aşezămintelor sociale (centre de îngrijire a copiilor sau persoanelor vârstnice, de asistenţă pentru persoanele cu dizabilităţi, centre pentru tineret etc.); sprijinirea măsurilor de asigurare a ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor.
(ii) Îmbunătăţirea accesibilităţii regiunilor prin modernizarea infrastructurii de transport regionale şi locale
Dezvoltarea infrastructurii de transport între centrele urbane şi a legăturilor cu zonele învecinate este o condiţie esenţială pentru realizarea obiectivelor coeziunii teritoriale la nivel european şi ale Strategiei Lisabona privind creşterea economică şi a gradului de ocupare a populaţiei. La nivel naţional realizarea unei reţele moderne de transporturi reprezintă un factor vital pentru dezvoltarea judeţelor şi a regiunilor, pentru localizarea companiilor, îmbunătăţirea mediului de afaceri şi încurajarea turismului.
Investiţiile în modernizarea infrastructurii vor facilita mobilitatea persoanelor şi bunurilor între regiuni şi în interiorul acestora, reducerea costurilor de transport pentru mărfuri şi călători, îmbunătăţirea accesului pe pieţele regionale, creşterea eficienţei activităţilor economice, economisirea de energie şi a timpilor de parcurs, creând condiţii pentru extinderea schimburilor comerciale şi a investiţiilor productive.
Priorităţile vizate sunt reabilitarea şi modernizarea conexiunilor feroviare, fluviale şi aeriene, a reţelei de drumuri judeţene, inclusiv construcţia sau reabilitarea şoselelor de centură. Pe lângă ţintele menţionate în Partea III, Capitolul 1.2 (Transport durabil) se va efectua, până în anul 2015, reabilitarea şi modernizarea reţelei de drumuri judeţene pe o lungime de 877 kilometri, a reţelei de străzi urbane de 411 km şi construirea sau modernizarea unor şosele de centură pe o lungime de 219 km, având ca rezultat creşterea traficului rutier de marfă şi pasageri în condiţii de siguranţă sporită cu 10%.
Având în vedere nevoile specifice şi nivelul de dezvoltare al regiunilor României, cu o infrastructură de transport insuficientă şi slab competitivă, care nu corespunde cerinţelor Pieţei Unice a UE în condiţiile globalizării, este de aşteptat ca rentabilitatea, valoarea adăugată şi efectul de antrenare ale investiţiilor în infrastructură să fie considerabile.
(iii) Îmbunătăţirea infrastructurii sociale a regiunilor.
Se vor crea premisele necesare pentru asigurarea populaţiei cu serviciile esenţiale, contribuind astfel la atingerea obiectivului UE al coeziunii economice şi sociale prin îmbunătăţirea infrastructurii serviciilor de sănătate, educaţionale, sociale, siguranţă publică şi pentru situaţii de urgenţă. Măsurile avute în vedere şi ţintele propuse pe termen scurt şi mediu pentru descentralizarea şi eficientizarea serviciilor de sănătate, sociale şi educaţionale şi pentru întărirea responsabilităţilor autorităţilor regionale, judeţene şi locale sunt detaliate în Partea III, Capitolul 1.5 (Sănătatea publică), Capitolul 1.6 (Incluziunea socială, demografia şi migraţia) şi Capitolul 2.1 (Educaţia şi formarea profesională).
Investiţiile în acest domeniu au ca scop îmbunătăţirea calităţii acestor servicii şi ridicarea lor la standarde europene, cu implicaţii pozitive asupra realizării personale, stării de sănătate şi participării populaţiei pe piaţa muncii, precum şi în ceea ce priveşte gradul general de atractivitate a regiunilor.
(iv) Consolidarea mediului de afaceri regional şi local.
· Se va acţiona pentru înfiinţarea şi dezvoltarea structurilor de afaceri de importanţă regională şi locală, reabilitarea siturilor industriale şi sprijinirea iniţiativelor antreprenoriale conform specificului fiecărei regiuni, în special în zonele mai puţin dezvoltate sau aflate în declin economic. Dezvoltarea sustenabilă a structurilor de sprijinire a afacerilor cu impact pe plan regional şi local, pe baza experienţei pozitive acumulate în cadrul parcurilor industriale, zonelor de afaceri şi platformelor logistice prin: construirea, reabilitarea sau extinderea de clădiri destinate exclusiv activităţilor de producţie şi servicii, cu excepţia celor pentru incubatoare de afaceri; reabilitarea şi extinderea sistemului de strazi din interiorul structurii de afaceri şi a drumurilor de acces; asigurarea utilităţilor de bază (staţii de tratare a apei, furnizare de energie şi gaz, sistem de canalizare) şi a reţelelor de cablare şi conectare broadband; demolarea de clădiri redundante în perimetrele de afaceri, îndepărtarea molozului şi deşeurilor, servicii de salubritate; activităţi promoţionale.
· Reabilitarea siturilor industriale poluate neutilizate şi pregătirea lor pentru noi activităţi (brownfield) prin: curăţirea şi ecologizarea suprafeţelor acestor situri; demolarea clădirilor inutilizabile şi planarea terenului; reabilitarea şi extinderea clădirilor apte pentru activităţi de producţie sau prestări de servicii; operaţionalizarea infrastructurii de utilităţi publice; cablarea şi conectarea la reţelele Internet etc.
· Sprijinirea dezvoltării microîntreprinderilor pentru revitalizarea zonelor nedezvoltate, cu precădere a oraşelor mici şi mijlocii, în vederea utilizării potenţialului endogen al regiunilor (resurse naturale, materii prime, resurse umane) şi promovării tehnologiilor moderne şi inovării prin: facilitarea achiziţionării de echipamente şi tehnologii moderne pentru producţie, servicii şi construcţii, precum şi de echipamente şi software informaţionale; relocalizarea microîntreprinderilor în structurile de afaceri; asigurarea serviciilor logistice.
(v) Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului.
Măsurile stabilite vizează în principal valorificarea sustenabilă a patrimoniului cultural şi a resurselor naturale cu potenţial turistic precum şi îmbunătăţirea calităţii infrastructurii turistice de cazare şi agrement în vederea creşterii atractivităţii regiunilor, dezvoltării economiilor locale (comerţ, construcţii, transporturi, alimentaţie publică, industria mică şi artizanat) şi creării de noi locuri de muncă. În acest fel regiunile, zonele şi localităţile îşi identifică şi consolidează o identitate proprie şi îşi îmbunătăţesc avantajele competitive în sectoare cu valoare adaugată mare şi conţinut calitativ şi cognitiv ridicat, atât pe pieţele tradiţionale cât şi pe cele noi, în formare. O parte însemnată a locurilor de muncă nou create oferă oportunităţi sporite pentru ocuparea forţei de muncă feminine şi a unor categorii defavorizate.
Restaurarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi modernizarea infrastructurii conexe;
· Crearea, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea sustenabilă a resurselor naturale şi pentru creşterea calităţii serviciilor turistice prin: amenajarea obiectivelor turistice naturale cu potenţial turistic (canioane, defileuri, peşteri, lacuri glaciare, Delta Dunării şi alte zone umede etc.) în condiţiile monitorizării permanente a presiunii asupra mediului în conformitate cu planurile de management pentru ariile naturale protejate, inclusiv siturile Natura 2000; valorificarea potenţialului turismului montan, inclusiv amenajarea căilor de acces, a platformelor de campare şi a refugiilor alpine, marcarea traseelor turistice, instalarea de posturi Salvamont; dezvoltarea turismului balnear; crearea, modernizarea şi extinderea structurilor de cazare şi de agrement precum şi ale utilităţilor aferente.
· Promovarea potenţialului turistic şi crearea infrastructurii necesare în scopul creşterii atractivităţii României ca destinaţie turistică, prin proiectarea unei imagini pozitive a României, definirea şi promovarea brandului turistic naţional, dezvoltarea turismului intern prin diversificarea ofertei şi a activităţilor de marketing specifice, inclusiv prin realizarea unui sistem unitar de informare şi statistică turistică on-line.
La nivelul anului 2015 se prevede implementarea a 400 de proiecte în domeniul infrastructurii de turism, sprijinirea directă sau indirectă a 350 firme în domeniul turismului, desfăşurarea a cel puţin 10 campanii de promovare a brandului turistic la nivel naţional şi internaţional şi înfiinţarea a 10 centre naţionale de informare şi promovare turistică, având ca rezultat, printre altele, crearea unui număr de 1.000 de noi locuri de muncă.
În plus faţă de prevederile specifice ale Programului privind turismul balnear, se propune extinderea şi diversificarea, în staţiunile balneo-climaterice, a procedurilor de tratament pe baza factorilor naturali, dezvoltarea unei reţele de parcuri balneare care să ofere servicii complexe de tip wellness, promovarea tratamentelor gerontologice cu medicamente şi preparate originale româneşti.
Pentru realizarea obiectivelor Programului Operaţional Regional 2007-2013 cheltuielile eligibile pot fi finanţate în proporţie de 85% (circa 3,7 miliarde euro) din Fondul European de Dezvoltare Regională, cu o cofinanţare publică naţională de 657,56 milioane euro şi fonduri private estimate la184,76 milioane euro.
Orizonturi 2020 şi 2030.
Strategiile şi programele existente privind dezvoltarea regiunilor nu conţin proiecţii dincolo de actualul exerciţiu bugetar UE 2007-2013, cu excepţia unor ţinte specifice programate la nivelul anului 2015.
3.2. Dezvoltarea rurală, agricultura, silvicultura şi pescuitul
Dispoziţiile legale, documentele programatice şi deciziile executive în aceste domenii sunt corelate cu directivele UE şi reglementările comunitare, precum şi cu strategiile naţionale şi programele sectoriale ale României.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Creşterea dinamismului economic al zonelor rurale din România în condiţiile menţinerii echilibrului social prin dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii şi pescuitului, inclusiv a industriilor procesatoare aferente pentru satisfacerea optimă a nevoilor de hrană ale populaţiei şi pentru asigurarea conservării şi îmbunătăţirii resurselor naturale.
În această etapă se vor pune bazele modelului agricol european, caracterizat prin structuri de exploatare viabile, apropiate de piaţă, concomitent cu dezvoltarea rurală şi protecţia mediului. Se vor lua măsuri de sprijinire a producătorilor pentru adaptarea agriculturii la consecinţele schimbărilor climatice întrucât aceste schimbări vor influenţa nivelul şi variabilitatea mărimii producţiei agricole şi a efectivelor de animale. Vor fi organizate filiere de produs, inclusiv pentru producţia durabilă a biomasei şi biocombustibililor.
În mod deosebit se va pune accentul pe dezvoltarea producţiei agro-alimentare de nişă precum şi a produselor ecologice şi tradiţionale în zonele în care există condiţii favorabile. Se vor lua măsuri pentru protejarea denumirii produselor, reţetelor şi procedurilor de preparare specific româneşti pe Piaţa Unică a UE şi în ţări terţe, cu respectarea normelor de siguranţă alimentară, şi pentru promovarea adecvată a acestora.
Obiectivele principale pentru perioada imediat următoare sunt:
· Dezvoltarea competitivităţii sectoarelor agricol, forestier şi de pescuit bazat pe cunoaştere şi iniţiativă privată;
· Reducerea populaţiei ocupate în agricultură în corelare cu crearea de exploataţii viabile;
· Reducerea gradului de fragmentare a suprafeţei agricole şi stimularea concentrării fermelor de mici dimensiuni;
· Menţinerea calităţii şi diversităţii spaţiului rural şi forestier, urmărind echilibrul între activităţile umane şi conservarea resurselor naturale.
Se vor implementa prevederile Planului Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală 2007-20013, axat pe următoarele domenii principale de acţiune:
(i) Creşterea competitivităţii sectoarelor agro-alimentar, forestier şi piscicol prin:
· Îmbunătăţirea competenţelor fermierilor şi altor persoane implicate în sectoarele agro-alimentar, forestier şi de pescuit pentru încurajarea unui management mai performant;
· Îmbunătăţirea competitivităţii fermelor comerciale şi de semi-subzistenţă, încurajarea cooperării şi asocierii acestora, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile, stimularea formării grupurilor de producători în vederea funcţionării filierelor de tip asociativ; accelerarea adaptării structurale şi încurajarea fermelor de semi-subzistenţă să pătrundă pe piaţă; modernizarea exploataţiilor agricole; instalarea tinerilor fermieri şi înlocuirea generaţiei actuale de şefi de exploataţii agricole şi forestiere, inclusiv prin pensionarea timpurie; creşterea adaptabilităţii fermelor la condiţiile de piaţă şi cerinţele de mediu;
· Restructurarea şi modernizarea sectoarelor de procesare şi de marketing ale produselor agricole, forestiere şi piscicole în vederea creşterii valorii adăugate în condiţii de sustenabilitate şi stabilizării preţurilor; sprijinirea dezvoltării integrate prin formarea şi consolidarea filierelor agroalimentare, îmbunătăţirea calităţii produselor şi creşterea performanţei industriilor alimentare; îmbunătăţirea modului de gospodărire a pădurilor şi de valorificare a produselor silvice; exploatarea raţională şi responsabilă a fondului piscicol.
(ii) Îmbunătăţirea mediului şi spaţiului rural, consolidarea aplicării bunelor practici agricole, silvice şi în industriile agroalimentare pentru asigurarea securităţii consumatorilor prin
· Continuarea utilizării terenurilor agricole din zonele defavorizate şi promovarea agriculturii durabile pentru menţinerea viabilităţii spaţiului rural în zonele montane şi alte zone defavorizate;
· Conservarea şi îmbunătăţirea stării resurselor naturale şi a habitatelor prin încurajarea utilizării de metode de producţie agricolă compatibile cu protejarea mediului, conservarea biodiversităţii şi îmbunătăţirea calităţii apei, solului şi a peisajului natural; compensarea fermierilor pentru dezavantajele rezultate din implementarea reţelei Natura 2000 pe baza obligaţiilor asumate conform Directivelor UE privind protecţia păsărilor, conservarea habitatelor naturale şi a speciilor sălbatice;
· Promovarea managementului durabil al terenurilor forestiere prin creşterea suprafeţei de pădure cu rol de protecţie a apei, solului şi biodiversităţii împotriva factorilor distructivi naturali şi antropici, precum şi dezvoltarea funcţiilor recreative ale pădurii; compensarea proprietarilor de terenuri forestiere pentru dezavantajele create de măsurile de conservare a arealelor protejate.
(iii) Încurajarea diversificării economiei rurale şi îmbunătăţirea calităţii vieţii în spaţiul rural prin:
· Menţinerea şi dezvoltarea activităţilor economice şi creşterea numărului de locuri de muncă prin diversificarea activităţilor economice non-agricole şi încurajarea micilor întreprinzători în spaţiul rural; crearea, îmbunătăţirea şi diversificarea facilităţilor de dezvoltare economică şi a atracţiilor turistice;
· Creşterea atractivităţii zonelor rurale şi diminuarea migraţiei populaţiei tinere spre zonele urbane prin crearea şi modernizarea infrastructurii fizice de bază; îmbunătăţirea condiţiilor sociale, economice şi de mediu; protejarea şi conservarea patrimoniului cultural şi natural rural; diversificarea ofertei turistice;
· Dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor actorilor locali privind buna administrare, organizarea teritoriului pe plan local şi modernizarea satelor.
(iv) Demararea şi funcţionarea iniţiativelor de dezvoltare locală prin:
· Introducerea conceptului de acţiune de jos în sus în administrarea comunităţilor rurale, care să asigure un grad ridicat de integrare economică şi socială teritorială, susţinută prin organizarea grupurilor de acţiune locală (GAL);
· Promovarea potenţialului endogen al teritoriilor prin participarea membrilor comunităţilor rurale la procesul de elaborare şi implementare a strategiilor de dezvoltare locală şi stimularea acţiunilor inovative; încurajarea factorilor locali de a conlucra cu alte comunităţi locale din ţară şi din străinătate pentru realizarea unor proiecte comune;
· Îmbunătăţirea administrării locale prin dezvoltarea competenţelor de formulare şi administrare a proiectelor, inclusiv a celor realizate în parteneriat, şi atragerea participării cetăţenilor în procesul decizional; valorificarea potenţialului programului LEADER şi a resurselor financiare alocate acestuia pentru mediul rural şi sprijinirea grupurilor de acţiune locală.
Va fi continuat temporar Programul Fermierul, adoptat în 2005, pentru susţinerea investiţiilor efectuate în agricultură şi în sectoarele de procesare, depozitare, conservare şi valorificare a produselor.
Până în anul 2013 va fi finalizată armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar în domeniu şi se va asigura operaţionalizarea structurilor naţionale corespunzătoare celor care funcţionează la nivelul UE.
În completarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, se recomandă următoarele măsuri suplimentare:
· Elaborarea, cu concursul comunităţii academice de specialitate, şi implementarea unui Program Naţional pentru Gestionarea Durabilă a Pădurilor care să prevadă: interzicerea reducerii suprafeţei totale a pădurilor; creşterea suprafeţei pădurilor cu cel puţin 200.000 hectare prin împădurirea în special a terenurilor degradate şi abandonate. Sunt necesare măsuri suplimentare pentru realizarea unui sistem naţional de perdele forestiere de protecţie, cu precădere în ţinuturile secetoase şi predispuse la deşertificare; promovarea cu prioritate a tratamentelor intensive, bazate pe regenerarea naturală, capabile să contribuie în cea mai mare măsură la promovarea speciilor autohtone valoroase, asigurându-se astfel exercitarea continuă a funcţiilor multiple, ecologice, economice şi sociale pe care trebuie să le îndeplinească pădurea în ansamblul ei. Se impun, de asemenea, măsuri active pentru aplicarea strictă a prevederilor legale privind interzicerea tăierilor rase; pentru creşterea suprafeţei pădurilor destinate să protejeze regimul apelor, solul, clima, peisajul precum şi a celor cu rol de conservare a biodiversităţii în sistemul ariilor naturale protejate; adaptarea pădurilor şi a silviculturii la efectele schimbărilor climatice globale; aplicarea de vârste optime de tăiere a arboretelor, contracarând tendinţele de reducere a acestor vârste şi de majorare artificială a volumului de tăieri din păduri; conservarea biodiversităţii la toate nivelurile: genetic, al speciilor, ecosistemic şi al complexelor de ecosisteme; integrarea pădurilor virgine şi cvasi-virgine în arii naturale protejate; reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate şi nefuncţionale sub raport ecologic şi economic; îngrijirea pădurilor tinere şi conservarea lemnului mort în limitele statuate în Uniunea Europeană; amenajarea integrată participativă a bazinelor hidrografice montane torenţiale; creşterea gradului de accesibilitate a pădurilor; compensarea proprietarilor de terenuri forestiere pentru dezavantajele create de încadrarea de păduri în grupa celor cu funcţii speciale de protecţie, inclusiv în arii naturale de protecţie; implicarea financiară a statului în gestionarea durabilă a pădurilor private având suprafeţe de sub 30 hectare.
· Urgentarea pregătirii unui Program pe termen mediu şi lung pentru modernizarea sistemelor de irigaţii prin reabilitarea celor existente şi construirea unor sisteme noi, bazate pe cele mai bune tehnologii disponibile; stabilirea necesarului de investiţii, pe etape, şi identificarea surselor de finanţare. Această acţiune capătă aspect prioritar în contextul efectelor schimbărilor climatice globale, creşterii frecvenţei şi acuităţii perioadelor de secetă, extinderii deşertificării, concomitent cu reducerea resurselor de apă disponibile. Programul va trebui să conţină şi dispoziţii privind optimizarea folosirii apei în agricultură, sector care utilizează circa 70% din consumul total de apă.
· Elaborarea unui Program Naţional privind protecţia şi conservarea solului, conform principiilor dezvoltării durabile, ca element esenţial al viziunii strategice pentru promovarea securităţii şi siguranţei alimentare.
· Punerea în aplicare a Strategiei pentru dezvoltarea durabilă a zonei montane din România, care este fragilă ecologic şi se caracterizează prin handicapuri naturale şi sociale semnificative, antrenează eforturi mari, cu restricţii în exercitarea unor activităţi economice şi în utilizarea terenurilor, şi implică o creştere a costurilor lucrărilor datorită altitudinii, pantelor şi condiţiilor climatice cu perioade de vegetaţie mai reduse. Prin îndeplinirea obiectivelor stabilite de această Strategie, aprobată de Guvernul României încă din 2004, se va realiza protejarea şi valorificarea responsabilă a resurselor montane, ţinând seama şi de efectele schimbărilor climatice, prevenindu-se depopularea acestor zone şi degradarea tradiţiilor, îndeletnicirilor şi specificităţii culturale a acestora, iar asigurarea mijloacelor pentru dezvoltarea lor echilibrată, la paritate cu alte zone în privinţa veniturilor şi condiţiilor de viaţă, va trebui să beneficieze de sprijinul statului.
Pentru finanţarea obiectivelor Planului Naţional Strategic pentru Dezvoltare Rurală, România poate accesa fondurile prealocate totale aferente perioadei 2007-2013 de circa 8,02 miliarde euro, din care 80,46% provin din cofinanţarea comunitară prin Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală. De asemenea, se prevăd alocări comunitare pentru 2007-2013 de peste 5,5 miliarde euro sub formă de plăţi directe pentru producătorii agricoli, peste 248 milioane euro pentru măsuri de piaţă în 2008 şi 230 milioane euro pentru pescuit. În perioada 2007-2013 se vor transfera de la bugetul comunitar pentru agricultură, sectorul piscicol şi dezvoltarea rurală circa 14 miliarde euro. La aceste sume se adaugă alocări importante de la bugetul de stat al României.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Consolidarea structurilor din domeniul agro-alimentar şi silvic concomitent cu dezvoltarea economică şi socială a zonelor rurale pentru reducerea în continuare a decalajelor şi atingerea nivelului mediu actual de performanţă al ţărilor membre ale UE; afirmarea României ca element de stabilitate a securităţii alimentare în Europa de Sud-Est.
În acest scop va fi elaborat încă din perioada anterioară un nou program de acţiune pentru 2014-2020 axat pe principiile dezvoltării durabile, cu ţinte specifice privind îmbunătăţirea condiţiilor de mediu (măsuri de combatere a degradării solului şi de protecţie a zonelor expuse la risc de inundaţii, menţinerea plantaţiilor la un nivel suficient şi sustenabil, sprijinirea zonelor defavorizate, ameliorarea calităţii peisajului), creşterea competitivităţii anumitor sectoare cu impact asupra mediului (utilizarea surselor de energie regenerabilă, îmbunătăţirea gestionării apei, deşeurilor şi dejecţiilor, fertilizanţilor, pesticidelor şi ierbicidelor), îmbunătăţirea calităţii vieţii în mediul rural (creşterea veniturilor din activităţi agricole, silvice şi piscicole performante, extinderea serviciilor şi utilităţilor publice, diversificarea activităţilor non-agricole şi a spiritului antreprenorial).
Se va continua programul de gestionare durabilă a pădurilor prin măsuri suplimentare de reîmpădurire şi de reconstrucţie ecologică a pădurilor şi a terenurilor forestiere afectate de fenomene de degradare.
Se vor lua în continuare măsuri pentru îmbunătăţirea pregătirii profesionale şi capacităţii manageriale a fermierilor pentru valorificarea superioară a resurselor naturale locale, îmbunătăţirea standardelor de securitate a muncii, încurajarea iniţiativelor de mediu şi asigurarea condiţiilor de igienă şi bunăstare a animalelor.
Acţiunile preconizate vor avea în vedere schimbările posibile în mecanismele de aplicare a Politicii Agricole Comune a UE după 2013.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Adoptarea în totalitate a politicilor şi practicilor comunitare în domeniul agriculturii, silviculturii şi pescuitului; finalizarea restructurării şi modernizării acestor sectoare şi a spaţiului rural.
În această perioadă se va atinge un nivel înalt de competitivitate în sectorul agro-alimentar, care va deveni compatibil cu cel vest-european ca urmare a creării unor structuri agricole viabile, modernizării economiei rurale, diversificării producţiei şi realizării unor produse de calitate. România va recupera decalajele de productivitate în sectorul agricol şi se va apropia de nivelul de dezvoltare a industriilor alimentare din ţările europene cu tradiţie. Se vor asigura integral normele de siguranţă a alimentelor prin respectarea cerinţelor de eco-condiţionalitate comunitare.
În urma aplicării programului multianual coerent în domeniul silviculturii, procentul de împădurire va ajunge, în anul 2030, la 34% din suprafaţa ţării, cu perspectiva să evolueze în continuare spre procentajul optim de 45%.
Măsurile ce urmează a fi întreprinse precum şi necesarul de finanţare urmează a fi stabilite în funcţie de evaluarea rezultatelor obţinute în perioada anterioară, pe baza unor studii de specialitate care să ia în considerare diferite scenarii posibile, inclusiv volumul de investiţii pe programe şi obiective.
3.3. Implementarea Agendei Locale pentru secolul XXI (AL-21)
Promovarea sistematică a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile a început în România încă din anul 2000 prin implementarea unor proiecte concrete la nivel local iniţiate şi cofinanţate de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – România în cadrul Agendei Locale 21.
Acest proces a contribuit la întărirea capacităţii administraţiilor locale din zonele şi localităţile participante la program de a elabora şi aplica politici şi planuri concrete pentru promovarea dezvoltării socio-economice durabile prin:
· Crearea unui cadru participativ, implicând toate categoriile de actori locali, în conturarea deciziilor privind dezvoltarea durabilă a comunităţilor din care fac parte. Alături de autorităţile locale, au fost antrenaţi reprezentanţi ai sectorului public, inclusiv ai unităţilor descentralizate, ai antreprenoriatului privat, asociaţiilor profesionale, instituţiilor de învăţământ sau cercetare, sindicatelor, organizaţiilor neguvernamentale sau altor formaţiuni ale societăţii civile şi ai mijloacelor de comunicare în masă în structuri care şi-au păstrat funcţionalitatea şi după încheierea fiecărui proiect.
· Dezvoltarea reţelelor şi parteneriatelor locale, ceea ce a permis concentrarea resurselor şi valorificarea optimă a potenţialului local. Acest rezultat a devenit posibil prin utilizarea mecanismului participativ, dar a implicat şi un sistem eficient de comunicare şi informare.
· Elaborarea a trei tipuri de instrumente principale menite să orienteze şi să promoveze o viziune realistă şi responsabilă asupra perspectivelor de dezvoltare în plan local: (i) o strategie locală de dezvoltare durabilă care stabileşte obiectivele pe termen mediu şi lung; (ii) un plan de acţiune cu priorităţi şi paşi de urmat pe termen scurt şi mediu pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei, conţinând o evaluare a costurilor, identificarea surselor de finanţare şi a modalităţilor de accesare a acestora şi (iii) un portofoliu de proiecte considerate de întreaga comunitate drept priorităţi pentru asigurarea dezvoltării durabile a localităţii sau zonei.
· Construirea capacităţii instituţionale şi administrative la nivelul autorităţilor locale şi societăţii civile pentru promovarea dezvoltării durabile.
Programul Agenda Locală 21 a pornit iniţial de la nivelul municipiilor medii-mari şi a fost diversificat atât în sensul extinderii ariei de implementare la nivel judeţean cât şi prin restrângerea anvergurii proiectului până la nivel de oraş sau comunitate rurală.
În perioada 2000-2003 a fost definitivată metodologia şi s-au elaborat primele seturi de documente AL-21 pentru 9 municipii-pilot. Rezultatele acestei etape au fost apreciate atât la nivelul autorităţilor şi comunităţilor locale cât şi la nivel central guvernamental, mai ales prin prisma calităţii contribuţiilor rezultate din dezbaterile publice, de care s-a ţinut seama în definitivarea Planului Naţional de Dezvoltare al României.
Ca urmare, Guvernul României a decis extinderea programului Agenda Locală 21 la nivel naţional, cuprinzând peste 40 de noi localităţi sau unităţi teritoriale până la sfârşitul anului 2007. În acest sens s-a semnat o Convenţie de colaborare între reprezentanţii Guvernului, Federaţiei Autorităţilor Locale din România şi Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare prin Centrul Naţional pentru Dezvoltare Durabilă. Proiectele realizate în perioada 2003-2007 au inclus de această dată şi 6 judeţe şi 2 comune.
Programul a beneficiat de asistenţă tehnică din partea unor experţi ONU, UE şi ai Institutului Internaţional pentru Dezvoltare Durabilă (Canada), precum şi din partea unor agenţii de dezvoltare internaţională din Europa şi America.
Elaborarea strategiilor şi planurilor de dezvoltare durabilă a mobilizat în principal expertiza locală, circa 2.000 de persoane fiind implicate în Comitetele Locale de Coordonare, Grupurile de lucru şi Oficiile locale AL-21. Pentru definitivarea seturilor de documente în toate aceste locaţii au fost organizate 90 de dezbateri publice care au reunit peste 10.000 de participanţi.
În cadrul a 6 sesiuni de pregătire pentru participanţii la elaborarea, implementarea şi monitorizarea în continuare a setului de documente AL-21, având o tematică diversă, bazată pe evaluarea atentă a nevoilor de instruire şi pe cerinţele specifice din teritoriu, au fost abordate, printre altele, teme precum principiile dezvoltării durabile, evaluarea integrată de mediu, metodologia de identificare a proiectelor prioritare de interes local şi de accesare a fondurilor UE şi altor surse de finanţare. Au fost organizate două Forumuri Naţionale şi 10 ateliere de lucru sau seminarii pentru diseminarea cunoştinţelor despre conţinutul programului AL-21 şi rezultatele obţinute în fiecare etapă. Aceste acţiuni, alături de practica efectivă a lucrului în echipă pentru realizarea AL-21, au contribuit la îmbunătăţirea capacităţii instituţionale a autorităţilor locale şi la conştientizarea societăţii civile pentru aplicarea preceptelor dezvoltării durabile pe plan local.
Portofoliile de proiecte agreate de toţi factorii activi la nivel local şi considerate drept prioritare cuprind peste 1.200 de propuneri care acoperă o mare varietate de domenii, mergând de la elemente de infrastructură urbană sau rurală, accesul la utilităţile de bază sau regenerarea unor situri industriale abandonate până la iniţierea unor acţiuni pentru protecţia mediului şi conservarea biodiversităţii sau pentru ocrotirea patrimoniului istoric şi cultural. Documentele finale adoptate în urma dezbaterilor publice au fost publicate în peste 40.000 de exemplare, în limbile română şi engleză.
În acest fel se realizează o largă informare şi comunicare asupra rezultatelor programului AL-21 şi o emulaţie constructivă din partea altor localităţi de a participa la acest program. Totodată, investitorii români şi străini dispun de un instrument util pentru deciziile lor de afaceri întrucât au certitudinea că proiectele incluse în portofoliile convenite au sprijinul comunităţilor locale.
Experienţa acumulată în procesul implementării programului Agenda Locala 21, reţelele de conlucrare constituite în plan vertical şi orizontal şi progresele înregistrate în generalizarea bunelor practici prezintă, în cazul României, un înalt grad de relevanţă pentru punerea în aplicare cu succes a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.
În faza următoare a implementării programului Agenda Locala 21 se va aplica o abordare structurală intersectorială, corelând obiectivele convenite la nivelul comunităţilor cu resursele existente şi sistemele de implementare.
4. Amenajarea teritoriului şi planificarea spaţială
În perspectiva dezvoltării durabile, spaţiul geografic amenajat şi locuit – cuprinzând elemente fizice naturale şi antropice dar şi elemente instituţionale şi culturale – reprezintă un complex funcţional care susţine calitatea vieţii populaţiei şi reprezintă acea parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii.
Obiectivul de a realiza coeziunea teritorială a Uniunii Europene este prezent în Tratatul de Reformă de la Lisabona (13 decembrie 2007) şi a căpătat treptat contur în documentele adoptate la nivel ministerial încă 1983, cu o sistematizare mai precisă în Carta de la Leipzig (mai 2007). Coeziunea teritorială presupune adecvarea resurselor teritoriului (naturale şi antropice) la necesităţile dezvoltării socio-economice în vederea eliminării disparităţilor şi disfuncţionalităţilor între diferite unităţi spaţiale în condiţiile păstrării diversităţii naturale şi culturale a regiunilor.
Chiar în absenţa unei autorităţi specializate cu activitate permanentă la nivelul UE, orientările convenite au produs efecte vizibile în promovarea coeziunii teritoriale prin coordonarea politicilor sectoriale pe baza conceptelor şi tehnicilor planificării spaţiale. Documentele UE subliniază în mod expres necesitatea ca fundamentarea politicilor naţionale de amenajare a teritoriului şi planificare spaţială să devină o dimensiune esenţială a Strategiei UE pentru Dezvoltare Durabilă şi a Strategiei de la Lisabona revizuite.
Aşezările umane, ca subsistem al teritoriului locuit, reprezintă spaţiul unde problemele economice, sociale şi de mediu trebuie coordonate la scări spaţiale diferite, instrumentele de implementare fiind amenajarea teritoriului şi urbanismul. Teritoriul, înţeles ca spaţiu geografic locuit, include elemente fizice naturale şi antropice, dar şi elemente instituţionale şi culturale, toate integrate într-un complex funcţional al cărui principal scop şi resursă îl reprezintă populaţia umană. Aşezarea umană ca entitate funcţională, fizică, instituţională şi culturală reprezintă cadrul de asigurare a unui cât mai înalt nivel al calităţii vieţii. Aşezările umane trebuie privite în calitate de consumatoare de resurse dar şi de generatoare de bunăstare şi potenţială resursă de creativitate, în special în mediul urban.
Amenajarea teritoriului are un caracter predominant strategic, stabilind direcţiile de dezvoltare în profil spaţial, care se determină pe baza analizelor multidisciplinare şi a sintezelor interdisciplinare. Documentele care rezultă din acest proces au un caracter atât tehnic, prin coordonările spaţiale pe principiul maximalizării sinergiilor potenţiale ale dezvoltării sectoriale în teritoriu cât şi legal, având în vedere că, după aprobarea documentaţiilor, acestea devin norme de dezvoltare spaţială pentru teritoriul respectiv. Aspectele tehnice, legale şi politice integrate în planurile aprobate de amenajare a teritoriului constituie elemente care fundamentează planurile regionale de dezvoltare şi constituie expresia coordonată spaţial şi temporal a politicilor de dezvoltare.
Planurile de amenajare a teritoriului constituie fundamentarea tehnică şi asumarea politică şi legală a strategiilor în vederea accesului la finanţarea programelor şi proiectelor din fonduri naţionale şi europene, în particular prin Programul Operaţional Regional şi programele operaţionale sectoriale. În cadrul acţiunii de aplicare a Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional au fost aprobate prin lege, pânâ în luna septembrie 2008, cinci secţiuni: retele de transport, apă, arii protejate, reţeaua de localităţi şi zone de risc natural.
În condiţiile specifice ale României, clarificarea regimului juridic al proprietăţii asupra terenurilor – fie intravilane (construibile), fie extravilane (preponderent agricole, silvice sau perimetre naturale protejate) – printr-un sistem cadastral adecvat reprezintă obiectul principal al dezvoltării teritoriale sănătoase şi precede stabilirea regimului tehnic şi economic prin documentaţii de urbanism.
4.1. Planificarea spaţială
Conceptul de planificare spaţială reprezintă un cumul de metode, programe, proiecte şi acţiuni prin care se realizează dezvoltarea direcţionată, ghidată de strategii explicite, a spaţiului fizic pentru a echilibra componentele economice, sociale, culturale şi istorice, de peisaj şi mediu natural ale unui teritoriu. Planificarea spaţială presupune demersuri interdisciplinare şi include paliere diferite de analiză şi proiectare, constituind baza conceptuală a politicilor de dezvoltare regională şi intervenind pentru corectarea anomaliilor şi disfuncţionalităţilor care pot să apară în derularea acestora.
Strategiile, programele şi planurile de amenajare integrată în teritoriu şi localităţile din România vor trebui, prin urmare, să incorporeze orientările comune pentru spaţiul amenajat european, cu referinţă prioritară la menţinerea unui echilibru raţional între interesul privat şi cel public, în condiţiile respectării stricte a regimului juridic al proprietăţii asupra terenurilor. Se are în vedere evitarea dispersiei zonelor de locuit, asigurarea diversităţii sociale şi culturale intraurbane, controlul jocurilor speculative de ocupare a spaţiilor publice şi peisajului, mixajul optim între elementele funcţionale şi cele sociale. În acest fel, dezvoltarea echilibrată a localităţilor, îmbinată cu respectarea spaţiului cultural şi natural, va oferi o contribuţie esenţială la ameliorarea calităţii vieţii în armonie cu mediul ambiant, la folosirea corectă a resurselor şi la prevenirea unor evoluţii negative ireversibile.
Pentru întreaga perioadă până în anul 2030, îmbunătăţirea condiţiilor de locuit, inclusiv în cartierele de clădiri multietajate din oraşe, în sprijinul dezvoltării urbane durabile vizează următoarele obiective:
· Adaptarea dinamicii şi caracteristicilor locuinţelor la nevoile prezente şi viitoare ale populaţiei;
· Precizarea direcţiilor de dezvoltare viitoare a construcţiei de locuinţe (principii de construcţie, materiale şi structură adaptate la condiţiile specifice);
· Dezvoltarea controlată a zonelor rezidenţiale (asigurarea accesului la utilităţi, transport, servicii publice şi sociale);
· Realizarea unor politici de locuire care să integreze grupurile vulnerabile şi să asigure mixitatea socială;
· Constituirea de rezerve funciare suficiente şi dispuse în amplasamente diverse prin realizarea unor politici locale coerente referitoare la folosinţa terenurilor;
· Asigurarea accesului la condiţii de locuire sigure şi sănătoase pentru persoanele care nu îşi pot achiziţiona locuinţe pe piaţa liberă.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Integrarea preceptelor ştiinţifice ale planificării spaţiale în programele de dezvoltare regională; modernizarea cadrului legislativ şi normativ în concordanţă cu orientările de coeziune teritorială a UE şi cu cerinţele dezvoltării durabile.
În acest scop se prevăd, în completarea măsurilor stabilite prin Programul Operaţional Regional (a se vedea Capitolul IV.3.1) şi în concordanţă cu prevederile Conceptului Naţional de Dezvoltare Spaţială – România 2025, următoarele direcţii de acţiune prioritare:
· Completarea cadrului legislativ pentru integrarea viziunii strategice de planificare spaţială şi amenajare a teritoriului în programele de dezvoltare regională, pentru eliminarea neclarităţilor privind raportul dintre proprietatea privată şi cea publică, pentru întărirea prevederilor legale împotriva urbanismului derogatoriu (care anulează caracterul strategic al planurilor urbanistice generale - PUG) şi pentru păstrarea integrităţii fizice a zonelor simbolice cu valoare de patrimoniu, monumentelor istorice şi de artă şi peisajului;
· Determinarea viitoarelor centre urbane de polarizare a zonelor rurale pentru a mări gradul de accesibilitate a populaţiei rurale la servicii de calitate (sănătate, educaţie, servicii sociale);
· Stabilirea cadrului legislativ şi tehnico-normativ pentru demararea unui program multianual vizând strămutarea locuinţelor aflate în zone de risc (cutremur, inundaţii, alunecări de teren, avalanşe, poluare chimică sau radioactivă);
· Elaborarea, aprobarea şi aplicarea normelor care impun consultarea populaţiei asupra deciziilor de urbanism şi a celor care privesc dezvoltarea comunităţii;
· Limitarea prin lege a expansiunii spaţiului intravilan al localităţilor urbane pentru o perioadă de 10 ani în favoarea restructurării (reciclării) terenurilor intravilane existente pentru noile investiţii;
· Întocmirea planurilor strategice de dezvoltare a oraşelor mari şi aprobarea lor ca planuri-temă pentru planurile urbanistice generale, reactualizate conform principiilor de dezvoltare integrată şi sustenabilitate urbană acceptate în cadrul UE;
· Întocmirea, la nivelul fiecărei localităţi, a planului local de dezvoltare durabilă (Agenda Locală 21) cu antrenarea largă şi activă a comunităţii;
· Statuarea obligativităţii ca planurile strategice şi urbanistice pentru oraşele mari să fie elaborate şi aprobate în corelare cu cele ale unităţilor teritorial-administrative adiacente;
· Stabilirea şi aplicarea planurilor de măsuri pentru realizarea centurilor verzi-galbene (spaţii verzi şi terenuri agricole) în jurul oraşelor de rangul I şi II; mărirea suprafeţelor de spaţii verzi intravilane cu 10% pentru atingerea unui indicator de minimum 15 metri pătraţi pe locuitor;
· Lansarea proiectelor pentru sporirea substanţială a spaţiilor de parcare în oraşele mari;
· Promovarea orientărilor strategice ale UE privind cooperarea teritorială europeană prin implementarea programelor operaţionale comune în interiorul frontierelor UE (cu Ungaria şi Bulgaria) şi în zonele frontierei externe (cu Serbia, Ucraina-Moldova, Ungaria-Slovacia-Ucraina, zona extinsă a Mării Negre), programului operaţional de cooperare transnaţională în sud-estul Europei (SEES) şi programelor de colaborare inter-regională ale UE, respectiv INTERREG IVC, URBACT II, ESPON 2013 şi INTERACT 2007-2013. În acest scop se va utiliza în regim transfrontalier şi experienţa pozitivă a României în implementarea Agendei Locale 21.
În perioada 2007-2013 va participa la realizarea obiectivelor de cooperare teritorială europeană în cadrul a 11 programe finanţate din Fondul European de Dezvoltare Regională, Instrumentul European de Vecinătate şi Parteneriat şi Instrumentul de Asistenţă pentru Preaderare, inclusiv în cadrul Grupării Europene de Cooperare Teritorială (GECT).
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Constituirea la nivel regional, conform strategiilor de dezvoltare spaţiala, a sistemului policentric de arii funcţionale urbane (aglomerări urbane) şi de coridoare de urbanizare în lungul arterelor de transport de interes european (policentricitate de reţea).
Pe lângă continuarea acţiunilor iniţiate în cadrul implementării programelor lansate în perioada 2007-2013, se vor urmări următoarele ţinte orientative:
· Asigurarea în totalitate a terenurilor pentru construcţii noi prin reciclarea terenurilor intravilane şi extravilane desemnate prin planurile strategice sau restructurarea terenurilor subutilizate sau părăsite şi limitarea expansiunii zonelor urbanizate;
· Realizarea structurilor fizice şi instituţionale care să permită declararea ca localităţi urbane a viitoarelor centre de polarizare a zonelor rurale;
· Reconfigurarea spaţială la nivelul comunelor în vederea micşorării numărului de unităţi teritorial-administrative;
· Dezvoltarea spaţială policentrică şi echilibrată a ariilor cu funcţiuni metropolitane (Bucureşti şi Timişoara, apoi Constanţa şi Iaşi) şi pregătirea accesului la categoria de metropole a 4 municipii cu peste 300 mii locuitori (Braşov, Cluj-Napoca, Craiova şi sistemul urban Galaţi-Brăila);
· Realizarea efectivă a centurilor verzi-galbene din jurul oraşelor de rangul I; atingerea unui indicator de spaţiu verde de 26 metri pătraţi pe locuitor pentru oraşele de rangul I şi II;
· Atingerea unei valori medii pe ţară a indicelui suprafeţei locuibile de 15 metri pătraţi pe locuitor;
· Reducerea la 40% a proporţiei locuinţelor încălzite cu sobe cu combustibil solid prin înlocuirea instalaţiilor şi introducerea unor sisteme moderne de încălzire;
· Realizarea de spaţii publice de calitate în toate zonele principale ale oraşelor;
· Rezolvarea problemei parcajelor pentru oraşele de rangul I, inclusiv Municipiul Bucureşti; dezvoltarea traseelor funcţionale pietonale şi pentru biciclişti în oraşele de rangul I şi II;
· Obţinerea unei mixităţi funcţionale şi sociale optime a localităţilor pentru a evita enclavizarea socio-economică;
· Continuarea şi amplificarea programelor de colaborare transfrontalieră, transnaţională şi interregională pentru a asigura îndeplinirea obiectivelor de coeziune teritorială a Uniunii Europene şi a îmbunătăţi conectivitatea şi interacţiunea cu spaţiile învecinate.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Structurarea şi dezvoltarea reţelei extinse de localităţi urbane şi rurale ca premisă pentru afirmarea regiunilor României ca entităţi dinamice, atrăgătoare şi competitive şi pentru racordarea lor deplină la spaţiul european.
În acest sens se prevăd ca ţinte orientative:
· Creşterea nivelului de urbanizare până la 70% prin atingerea indicatorilor care să permită includerea a circa 650 de localităţi rurale în categoria de oraşe şi prin aplicarea generalizată a instrumentelor de dezvoltare urbană integrată;
· Realizarea principalelor elemente ale tramei naţionale de interconectare funcţională a regiunilor României (inclusiv prin coridoarele transcarpatice) ca armătură a dezvoltării lor durabile şi a racordării lor la sistemul european;
· Folosirea politicilor şi instrumentelor de amenajare a teritoriului pentru refacerea fondului forestier, renaturarea luncii Dunării, re-crearea bazinelor naturale de retenţie a apelor şi reabilitarea zonei de litoral;
· Realizarea centurilor verzi-galbene în jurul oraşelor de rangul II; atingerea unui indicator de spaţiu verde de 35 metri pătraţi pe locuitor pentru oraşele de rangul I şi II;
· Încheierea programului de strămutare a locuinţelor aflate în zone de risc la hazardurile naturale sau antropice;
· Atingerea unei valori medii pe ţară a indicelui suprafeţei locuibile de 17 metri pătraţi pe locuitor.
4.2. Cadastrul României
Cadastrul general reprezintă singurul sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea, descrierea şi înregistrarea în documentele cadastrale a imobilelor de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar, în vederea înscrierii acestora în cartea funciară.
Spre deosebire de marea majoritate a statelor membre ale UE, România nu dispune încă de un cadastru general conţinând date esenţiale complete pentru întregul teritoriu al ţării privind delimitarea unităţilor teritorial-administrative, a proprietăţilor, a suprafeţelor cu destinaţie economică (inclusiv imobiliar-edilitare), imobilelor, ecosistemelor terestre şi acvatice (inclusiv arealele protejate), siturilor cu valoare istorică (inclusiv cele arheologice) sau cele făcând parte din patrimoniul cultural.
Pe teritoriul actual al României, un sistem de publicitate imobiliară („Cartea Funduară”), pentru evidenţa tehnică şi fiscală a terenurilor, a funcţionat încă din secolul XIX în provinciile aflate atunci în componenţa Imperiului Austro-Ungar (Transilvania, Banat şi Bucovina). După Marea Unire din 1918, legislaţia corespunzătoare privind organizarea cadastrului funciar şi introducerea cărţii funciare pe întreg teritoriul naţional a fost promulgată abia în anul 1933 şi apoi modificată în 1938. Instalarea regimului comunist (1948-1989) a întrerupt procesul de aplicare a acestei legi, preocupările în materie limitându-se doar la evidenţa funciară a terenurilor pe categorii de folosinţă şi deţinători, dar fără efect juridic prin publicitate imobiliară în cartea funciară.
Pentru a răspunde noilor cerinţe ale unei economii funcţionale de piaţă şi a realiza treptat alinierea la reglementările juridice şi practicile ţărilor din Uniunea Europeană, s-a înfiinţat Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, aprobată prin Legea nr. 499/2004 Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară. Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară are în subordine Centrul Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie iar la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară.
Dezbaterile pe marginea proiectului prezentei Strategii la nivel naţional şi mai ales cele desfăşurate în cele 8 regiuni de dezvoltare ale României, precum şi numeroasele semnalări primite din partea specialiştilor şi a formaţiunilor interesate ale societăţii civile au scos în evidenţa necesitatea intensificării acţiunilor concrete pentru a urgenta realizarea Cadastrului General prin eşalonarea realistă a lucrărilor complexe ce se cer executate.
Caracterul prioritar al acestei acţiuni este subliniat de numărul mare de litigii de proprietate (multe dintre acestea legate de ambiguităţi de delimitare) aflate pe rolul instanţelor judecătoresti şi de necesităţile imediate privind efectuarea corectă a plăţilor directe către producătorii agricoli.
În mod deosebit se impune folosirea sistemului cadastral pentru delimitarea perimetrelor de interes special din punct de vedere ecologic, istoric şi cultural în vederea protejării efective a acestora faţă de agresiunea speculatorilor şi dezvoltatorilor imobiliari, precum şi faţă de deturnarea lor în alte scopuri (elemente de infrastructură, parcuri industriale, acumulări de apă etc.).
Se estimează că finalizarea cadastrului general la nivel naţional pe baza planului cadastral index va putea avea loc estimativ în jurul anului 2020, având ca rezultat:
· Asigurarea unei baze reale în vederea garantării dreptului de proprietate;
· Susţinerea dezvoltării pieţei imobiliare şi a creditului ipotecar;
· Stabilirea unei baze reale de impozitare;
· Asigurarea transparenţei şi a accesului la informaţia publică.
În acest scop se va adopta şi implementa un plan de acţiune pentru realizarea pe etape a următoarelor obiective specifice:
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Modernizarea cadrului legal, consolidarea capacităţii instituţionale şi efectuarea lucrărilor preliminare în vederea introducerii cadastrului general.
· Modificarea cadrului legal; dezvoltarea de manuale operaţionale (regulamente etc.) urmare a derulării unui proiect pilot de introducere a cadastrului general într-o comună (2007-2008);
· Consolidarea capacităţii instituţionale a tuturor celor care vor fi implicaţi în procesul de introducere a cadastrului general; programe de instruire (2007-2012);
· Extinderea la nivel naţional a sistemului informatic existent (2007-2008) şi modernizarea acestuia (2007-2010);
· Conversia în format digital a cărţilor funciare (11 milioane) şi a documentaţiilor cartografice existente (4 milioane) – (2007-2010);
· Aerofotografierea şi realizarea ortofotoplanurilor digitale pentru 24 oraşe reşedinţă de judeţ scara 1:1.000 şi pentru municipiul Bucureşti şi zonele limitrofe scara 1:500;
· Introducerea cadastrului general în aproximativ 10 judeţe (2009-2012);
· Aerofotografierea şi realizarea ortofotoplanurilor digitale scara 1:5.000 – refacerea ortofotoplanului pentru întreaga ţară (o dată la 5 ani), utilizabil şi pentru LPIS;
· Campanii de conştientizare a populaţiei referitor la procesul de introducere a cadastrului general (2009-2012);
· Achiziţionarea/amenajarea de spaţii adecvate de birouri (20) atât la nivel central cât şi la nivel local (2007-2012).
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Finalizarea, în linii generale, a cadastrului general al României şi asigurarea transparenţei şi accesibilităţii sistemului.
· Realizarea cadastrului general şi a bazei de date cadastrale reale, inclusiv deschiderea cărţilor funciare pentru 100% din suprafaţa teritoriului naţional;
· Realizarea sistemului informaţional geografic al fondului imobiliar-edilitar pentru municipiile şi oraşele ţării precum şi pentru localităţile reşedinţe de comune; al fondului apelor de suprafaţă (cadastrul apelor) privind condiţiile naturale, lucrările de stăpânire şi folosire a apelor precum şi cele pentru protecţia calităţii apei; al fondului forestier (cadastrul forestier) pentru inventarierea şi evidenţa terenurilor cu vegetaţie forestieră în scopul exploatării raţionale şi consolidării pădurilor şi ecosistemelor asociate fondului forestier;
· Finalizarea realizării sistemului informaţional geografic al fondului căilor de comunicaţie terestre (cadastrul drumurilor publice judeţene şi comunale, cadastrul căilor ferate secundare) şi a delimitării cadastrale a perimetrelor de interes special din punct de vedere ecologic, istoric şi cultural.
· Mentenanţa (întreţinerea, actualizarea) continuă a cadastrului general şi a sistemelor informaţionale geografice specifice domeniilor de activitate (cadastre de specialitate) ca sisteme deschise pentru a evita perimarea informaţiilor din bazele de date.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Asigurarea compatibilităţii şi interoperativităţii depline a sistemului cadastral din România cu standardele de fiabilitate şi siguranţă a datelor din celelalte state ale UE.
· Finalizarea realizării cadastrului general pentru întreaga suprafaţă a ţării;
· Realizarea sistemului informaţional geografic al fondului imobiliar-edilitar pentru restul localităţlor rurale aparţinătoare comunelor;
· Realizarea sistemului informatic al cadastrului şi publicităţii imobiliare la nivelul tuturor unităţilor administrativ-teritoriale, al judeţelor şi al întregii ţări şi asigurarea accesului controlat la acest sistem pentru toţi utilizatorii potenţiali.
5. Dimensiunea culturală a dezvoltării durabile
Păstrarea patrimoniului cultural, creaţiei contemporane şi diversităţii culturale ca premisă a coeziunii şi solidarităţii europene este menţionată în mod expres în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă a UE şi se regăseşte în principalele documente politice ale Uniunii Europene, inclusiv în Tratatul de la Lisabona, precum şi într-o serie de convenţii multilaterale adoptate sub egida UNESCO sau a Consiliului Europei. Importanţa dimensiunii culturale la nivelul Uniunii Europene este evidenţiată de faptul că în domeniul creaţiei şi serviciilor culturale lucrează aproximativ 6 milioane de cetăţeni europeni, reprezentând 3,1% din totalul locurilor de muncă în UE.
Tema protecţiei şi valorificării bunurilor culturale (imobile, mobile şi imateriale, peisajele culturale) revine frecvent în dezbaterile Parlamentului European, generând iniţiative importante cum ar fi introducerea unei sigle a patrimoniului european, măsuri suplimentare pentru protecţia proprietăţii intelectuale, inclusiv pentru creaţiile online, realizarea unui echilibru raţional între libertatea de acces şi combaterea pirateriei digitale, promovarea unui cadru fiscal favorabil industriilor culturale. Se subliniază, de asemenea, valoarea intrinsecă şi perenă a diversităţii şi creativităţii culturale şi se recomandă prudenţă în aplicarea mecanică a logicii strict economice la domeniul cultural.
Dezvoltarea durabilă ca obiectiv strategic fundamental presupune încetăţenirea unor practici şi instrumente libere şi diverse de acces la educaţie şi cunoaştere, la tezaurul cultural al propriei naţiuni şi al umanităţii în ansamblu, la toate resursele care pot dezvolta creativitatea şi spiritul novator. Este vorba de asigurarea şansei pentru toţi indivizii de a deveni producători de cultură, depăşind astfel statutul de simpli consumatori de divertisment.
În esenţă, principiile dezvoltării durabile se aplică în egală măsură patrimoniului cultural ca şi capitalului natural, fiind vorba de resurse moştenite de care trebuie să beneficieze şi generaţiile următoare. Întrucât avem de-a face cu resurse neregenerabile, eventuala lor irosire, din ignoranţă sau neglijenţă, devine astfel irecuperabilă şi ireversibilă.
· Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea şi menţinerea unui cadru legislativ şi instituţional coerent, congruent cu reglementările şi practicile existente în cadrul UE; implementarea primei faze a planurilor de măsuri pentru inventarierea, protejarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional şi racordarea lui deplină la spaţiul european şi universal al valorilor culturale; creşterea accesului tuturor categoriilor de populaţie, din toate zonele şi mediile sociale, la informaţie şi cultură şi îmbunătăţirea statutului social şi economic al creatorului şi artistului.
Activităţile privind patrimoniul cultural naţional sunt în prezent reglementate de un număr de 43 de acte normative (legi, inclusiv cele pentru ratificarea unor convenţii europene sau internaţionale în materie, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului, ordine ale ministrului Culturii şi Cultelor) şi se realizează, sub coordonarea Ministerului de resort, de către ministerele de linie şi agenţiile relevante, autorităţile publice locale, serviciile deconcentrate sau subordonate MCC (institute de cercetare, muzee, instituţii de artă, centre de cultură), în colaborare cu asociaţii profesionale, organizaţiile neguvernamentale şi universităţi.
La 18 aprilie 2008 s-a înfiinţat, printr-o Decizie a Preşedintelui României, Comisia Prezidenţială pentru Patrimoniul construit, situri istorice şi naturale, cu caracter pluridisciplinar, care urmează să prezinte în termen de 6 luni un raport referitor la situaţia actuală, să elaboreze o strategie pe termen mediu şi lung privitoare la modalităţile de protejare şi promovare a patrimoniului cultural, să identifice măsuri eficiente la nivel instituţional pentru o mai bună coordonare şi implementare a politicilor prioritare, să elaboreze un Ghid al patrimoniului construit, siturilor istorice şi naturale. În acest fel se urmăreşte generarea unei abordări coerente la nivel naţional în acord cu reglementările europene în domeniu.
Proiectul de Strategie în domeniul Patrimoniului Cultural Naţional 2008-2013, elaborat în februarie 2008, defineşte patrimoniul naţional ca un ansamblu de resurse moştenite, identificate ca atare indiferent de regimul de proprietate, care reprezintă marturia şi expresia valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor aflate în continuă evoluţie şi cuprinde toate elementele rezultate din interacţiunea dintre factorii umani şi naturali de-a lungul timpului. Strategia evocă drepturile culturale de bază, aşa cum sunt fundamentate la nivelul Uniunii Europene, şi stabileşte ca principii generale: participarea cetăţenilor, îmbunătăţirea administraţiei în sectorul patrimoniului cultural, dezvoltarea resurselor culturale şi folosirea durabilă a resurselor patrimoniului.
Priorităţile generale identificate în această Strategie sunt: realizarea inventarului şi a codului patrimoniului cultural naţional precum şi a unui sistem informaţional operativ şi eficient care să conecteze, în condiţii de transparenţă, autorităţile centrale şi locale, instituţiile specializate şi formaţiunile societăţii civile cu atribuţii sau interese în domeniu.
(a) în domeniul conservării şi valorificării patrimoniului cultural naţional obiectivele stabilite se concentrează pe următoarele domenii de intervenţie:
(i) Patrimoniul imobil (monumente arheologice şi arhitecturale incluzând cetăţi, curţi domneşti, biserici fortificate, castele, conace, palate, cule, clădiri civile urbane, biserici din lemn, muzee etnografice în aer liber, biserici rupestre, biserici şi ansambluri mănăstireşti, arhitectură industrială, monumente de arhitectură populară, precum şi complexe paleolitice, neolitice şi eneolitice, asezări şi necropole din epoca bronzului, fortificaţii şi asezări din prima epoca a fierului, fortificaţii dacice, oraşe antice, edificii, monumente medievale, rezervaţii arheologice):
· Menţinerea unui cadru legislativ coerent prin eliminarea excesului de reglementare şi corelarea cu obiectivele planificării spaţiale, stabilizarea legislaţiei secundare şi descentralizarea mecanismelor de avizare cu implicarea specialiştilor calificaţi în domeniul protejării şi restaurării monumentelor;
· Stabilirea priorităţilor şi eşalonarea multi-anuală a finanţării în privinţa lucrărilor de restaurare, punere în valoare şi revitalizarea monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, cu accent pe cele care prezintă posibilităţi rapide de atragere a publicului şi de amortizare a cheltuielilor;
· Dezvoltarea unor planuri integrate de protejare a patrimoniului cultural şi natural cu participarea directă a specialiştilor din domeniile planificării teritoriului, urbanismului, conservării şi restaurării monumentelor, industriei turismului, arhitecţilor peisagişti, ecologilor, sociologilor etc.; descentralizarea deciziei în domeniul punerii în valoare a bunurilor culturale imobile;
· Asigurarea unui mecanism pentru dezvoltarea durabilă a zonelor protejate pe baza conservării integrate a patrimoniului cultural imobil;
· Acordarea unei priorităţi majore formării profesionale a specialiştilor în toate profesiile necesare, de la cele de cercetare şi evidenţă până la cele de întreţinere fizică a monumentelor restaurate şi revitalizate prin revizuirea sistemului de formare post-universitară, stagii în străinătate şi perfecţionare continuă;
· Responsabilizarea şi conştientizarea unor paliere sociale diverse asupra rolului patrimoniului cultural imobil în păstrarea identităţii naţionale şi locale şi în realizarea coeziunii sociale;
· Menţinerea monumentelor înscrise în lista patrimoniului mondial într-un stadiu optim de conservare prin măsuri de consolidare în cazul riscului unor degradări iminente, retrasarea reţelei de artere de circulaţie şi acces cu salvgardarea peisajului autentic, amplasarea facilităţilor turistice astfel încât să nu impieteze asupra integrităţii monumentelor şi zonelor de protecţie, realizarea de măsuri promoţionale;
· Dezvoltarea unor programe comune cu parteneri din UE şi alte state pentru protejarea patrimoniului cultural imobil şi a peisajelor, mai ales în zonele de graniţă, inclusiv la nivelul autorităţilor locale în cadrul euroregiunilor; utilizarea experienţei şi lecţiilor învăţate din programele ”Sibiu – capitală culturală a Europei” (2007) şi „Programul Regional pentru Patrimoniul Cultural şi Natural din Sud-estul Europei 2003-2008 (RPSEE)”;
· Revizuirea unor prevederi ale legislaţiei financiare pentru a stimula utilizarea unor surse suplimentare de finanţare în vederea protejării monumentelor istorice şi creşterii independenţei faţă de subvenţiile bugetare;
· Completarea inventarului de patrimoniu imobil prin identificarea valorilor culturale neclasate, corectarea erorilor şi includerea de noi categorii de situri protejate (industriale, balneare, construcţii din secolul XX etc.).
(ii) Patrimoniul mobil (muzee, arhive, colecţii cu specific de artă, arheologie şi istorie, stiinţă şi istorie, etnografie şi antropologie, specializate):
· Perfecţionarea cadrului legislativ şi normativ în materie;
· Asigurarea accesului larg al publicului la muzee şi colecţii prin acţiuni promoţionale adecvate şi anunţarea planurilor expoziţionale cu cel puţin doi ani înainte;
· Introducerea unor module speciale la nivel universitar şi post-universitar pentru pregătirea şi formarea continuă a specialiştilor muzeografi şi în management şi marketing cultural;
· Menţinerea în stare optimă a exponatelor şi stabilirea unor programe clare, cu ordine de priorităţi, pentru lucrările necesare de întreţinere şi restaurare;
· Diversificarea sferei de activităţi a aşezămintelor muzeale pentru a prelua unele dintre atribuţiile unui centru cultural în calitate de mediator cultural şi furnizor de servicii culturale;
· Dezvoltarea substanţială a schimburilor de expoziţii cu muzeele din ţările Uniunii Europene şi din alte state şi efectuarea unor proiecte comune de cercetare;
· Includerea muzeelor şi colecţiilor în ansambluri culturale care să constituie poli de atracţie pentru vizitatori şi dezvoltarea infrastructurii aferente;
· Adoptarea unor măsuri suplimentare pentru asigurarea integrităţii şi securităţii fizice a bunurilor culturale muzeale împotriva furtului, distrugerii sau deteriorării şi altor factori de risc naturali sau antropici.
(iii) Patrimoniul imaterial şi etnografic (tradiţii şi expresii orale având limba drept vector principal, artele vizuale şi ale spectacolului, practici sociale, ritualuri şi evenimente festive, datini, cunoştinţe şi practici legate de natură şi univers, artizanat tradiţional):
· Identificarea, documentarea, cercetarea, inventarierea şi actualizarea permanentă a diverselor elemente ale patrimoniului imaterial cu participarea specialiştilor, comunităţilor şi organizaţiilor societăţii civile;
· Prezervarea, promovarea şi punerea în valoare a patrimoniului prin programe la nivel naţional şi regional şi susţinerea din resurse publice a proiectelor şi iniţiativelor în acest domeniu;
· Transmiterea în forme autentice a conţinuturilor specifice prin sistemul de educaţie formală şi informală şi prin mijloacele de informare în masă;
· Implementarea unor programe speciale de formare a artizanilor şi creatorilor populari în vederea însuşirii tehnicilor, materialelor şi formelor de expresie tradiţionale pentru prezervarea autenticităţii şi stimularea creativităţii şi inovării; stabilirea procedurilor de acreditare sau autorizare a formatorilor şi de emitere a certificatelor de calificare;
· Asigurarea protecţiei legale a proprietăţii intelectuale a comunităţilor asupra formelor de expresie tradiţionale create înlauntrul lor şi care le exprimă identitatea spirituală, precum şi a artizanilor şi creatorilor populari;
· Proiectarea unei reţele multifuncţionale la nivel naţional şi local (muzee etnografice, şcoli populare de artă, ansambluri folclorice, asociaţii voluntare) care să potenţeze capacitaţile creative şi iniţiativele de valorizare şi reinserţie a patrimoniului imaterial în coordonatele vieţii comunitare.
(b) În domeniul creaţiei contemporane şi diversităţii culturale Planul Naţional Unic de Dezvoltare 2007-2013, secţiunea Cultură, Culte, Cinematografie, stabileşte o serie de obiective strategice şi direcţii de acţiune:
(i) Artele spectacolului:
· Diversificarea tipurilor de ofertă şi a formelor de expresie artistică, inclusiv prin susţinerea proiectelor care vizează organizarea de turnee şi micro-stagiuni în zonele unde nu există colective artistice permanente, organizarea de festivaluri, gale, concursuri de creaţie şi de interpretare la nivel naţional, regional şi local;
· Consolidarea şi diversificarea structurilor instituţionale prin continuarea descentralizării administrative şi financiare, dezvoltarea infrastructurii instituţiilor de spectacol şi dotarea lor cu echipamente moderne;
· Asigurarea adresabilităţii ofertei şi, implicit, creşterea audienţelor; cultivarea trăsăturilor distinctive ale artelor spectacolului din diferite zone şi comunităţi;
· Stimularea creaţiei şi promovarea artelor interpretative; susţinerea mobilităţii profesionale şi a circulaţiei artiştilor;
· Stimularea comunicării inter-culturale prin organizarea schimburilor de turnee artistice şi sprijinirea participării artiştilor români la evenimente internaţionale.
(ii) Lectură publică şi biblioteci:
· Actualizarea şi completarea colecţiilor de bibliotecă; modernizarea incintelor şi a serviciilor oferite;
· Redefinirea rostului bibliotecilor publice prin conectarea lor la societatea informatică şi tehnologică, asumarea rolului de „mediatecă” prin îmbogăţirea colecţiilor oferite cu noi tipuri de materiale în format video, electronic şi multimedia;
· Îmbunătăţirea calităţii prestaţiei bibliotecarilor şi a capacităţii lor de a iniţia programe culturale complexe, inclusiv pentru prezervarea memoriei colective a comunităţilor locale.
(iii) Artele vizuale (sculptura, pictura, gravura, litografia, arta monumentală, scenografia, tapiseria, ceramica, plastica sticlei şi a metalului, desen, design, alte forme de artă aplicată, arta fotografică şi procedeele asimilate):
· Stimularea potenţialului creativ prin consultarea şi implicarea directă a artiştilor în elaborarea politicilor şi reglementărilor care privesc activitatea acestora;
· Protecţia drepturilor de autor şi sprijinirea organizării de asociaţii profesionale sau sindicale ale liber-profesioniştilor pentru asigurarea securităţii lor sociale, siguranţei muncii şi ocupării;
· Sporirea interesului publicului pentru artele vizuale prin creşterea numărului şi diversificarea funcţionalităţilor spaţiilor de expunere, sprijinirea formării pieţei specifice şi deşfăşurarea unor programe de „educaţie pentru artă” în cadrul învăţământului formal şi informal.
(iv) Industriile culturale:
· Creşterea rentabilităţii şi competitivităţii industriilor culturale româneşti pe piaţa UE şi internaţională prin susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii în domeniu, revizuirea mecanismelor de acordare a ajutoarelor de stat, identificarea şi utilizarea unor surse suplimentare de finanţare, inclusiv prin încurajarea parteneriatelor public-privat;
· Îmbunătăţirea statutului social şi economic al creatorului şi artistului;
· Promovarea unor mecanisme eficace de protejare a proprietăţii intelectuale, inclusiv prin sisteme de marcare a operelor produse, atât în formate clasice cât şi în forme digitale sau virtuale, combaterea pirateriei şi contrafacerilor;
· Facilitarea accesului la produsele culturale, inclusiv prin comenzi şi achiziţii din fonduri publice.
(v) Aşezăminte culturale (case de cultură, universităţi populare, şcoli populare de arte şi meserii, cămine culturale, centre de cultură, formaţii artistice şi ansambluri profesioniste, centre zonale pentru educaţia adulţilor, Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi filialele sale judeţene):
· Asigurarea coerenţei sistemului la nivelul fiecărei comunităţi prin fructificarea sinergiilor între actorii locali şi evitarea paralelismelor; creşterea responsabilităţii autorităţilor locale pentru buna funcţionare a aşezămintelor;
· Reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii aşezămintelor, dotarea lor cu echipament modern;
· Redefinirea şi completarea funcţiilor tradiţionale ale aşezămintelor; crearea unor centre de resurse şi asistenţă pentru elaborarea de programe şi proiecte şi accesarea unor surse suplimentare de finanţare.
Orizonturi 2020 şi 2030.
Stabilirea obiectivelor naţionale pentru aceste orizonturi de timp nu apare posibilă întrucât documentele şi studiile elaborate până în prezent nu permit identificarea unor priorităţi de perspectivă în domeniu.
6. Capacitatea administrativă şi calitatea serviciilor publice; dezvoltarea durabilă ca măsură a eficienţei guvernării şi a calităţii politicilor publice
Încă de la începutul procesului de tranziţie la democraţia pluralistă şi economia de piaţă funcţională a devenit evident în România, ca şi în celelalte ţări post-comuniste, că îmbunătăţirea radicală a calităţii guvernării prin creşterea eficienţei, credibilităţii şi transparenţei este esenţială pentru succesul ansamblului de reforme în viaţa politică, economică şi socială şi pentru clădirea încrederii cetăţenilor în administraţia publică.
Cerinţele privind dezvoltarea capacităţii administrative sunt subliniate în orientările strategice ale Uniunii Europene privind coeziunea, în Strategia de la Lisabona revizuită şi în Strategia pentru Dezvoltare Durabilă reînnoită a UE din 2006.
Importanţa acordată acestor aspecte în România a crescut treptat în perioada 1992-2001, cu asistenţă din partea programului PHARE al UE, însă progresele au fost inegale şi s-au dovedit insuficiente faţă de complexitatea cerinţelor de modernizare şi eficientizare a administraţiei publice. O strategie naţională în domeniul reformei administraţiei publice a fost adoptată abia în 2001 şi actualizată în 2004 în scopul accelerării schimbărilor necesare în perioada de pre-aderare la UE. Pentru schimbarea fundamentală a legăturii dintre funcţiile politice şi cele administrative din administraţia publică şi ţinând seama de calitatea scăzută a serviciilor publice oferite, de motivarea insuficientă a funcţionarilor publici, de manifestările de corupţie în sistem şi de imaginea nefavorabilă în faţa opiniei publice, obiectivele pe termen mediu au vizat:
· Stabilirea procedurilor de recrutare, gestiune şi formare a funcţionarilor publici prin norme şi reguli care pot fi puse efectiv în aplicare;
· Reforma sistemului de salarizare în sensul omogenizării şi tratării echitabile a tuturor categoriilor de funcţionari publici;
· Ameliorarea imaginii administraţiei publice prin creşterea transparenţei actului administrativ şi luarea unor măsuri anticorupţie ferme, vizibile pentru opinia publică.
Acţiunile ulterioare s-au concentrat pe adoptarea, în 2006, a unui pachet legislativ pentru aplicarea reformelor în administraţie şi crearea cadrului instituţional necesar în contextul descentralizării şi deconcentrării. Au fost înfiinţate, încă din 1999, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici pentru gestionarea funcţiei publice şi Institutul Naţional de Administraţie pentru formarea iniţială şi continuă a funcţionarilor publici şi a celor contractuali din administraţia publică. Programul Operaţional „Dezvoltarea Capacităţii Administrative 2007-2013”, aprobat de Comisia Europeană în noiembrie 2007, prevede un ansamblu de măsuri menite să determine o îmbunătăţire substanţială a eficienţei, trasparenţei şi responsabilităţii actului administrativ la toate nivelurile.
Orizont 2013. Obiectiv naţional: Crearea unei administraţii publice mai eficiente şi capabile să genereze politici publice adecvate şi să le gestioneze în mod eficace în scopul implementării principiilor dezvoltării durabile.
Strategiile naţionale şi reglementările legale în domeniu vizează îndeplinirea următoarelor obiective specifice pentru această perioadă de referinţă:
(i) Creşterea capacităţii administraţiei publice prin realizarea unor îmbunătăţiri de structură şi proces în managementul ciclului de politici publice
Măsurile avute în vedere pornesc de la constatarea persistenţei unor slăbiciuni în sistemul administraţiei centrale şi locale în privinţa abilităţii de a gestiona procesul de planificare, formulare, implementare şi evaluare a politicilor publice, precum şi în privinţa capacităţii de definire clară a obiectivelor şi de coordonare a acţiunilor inter-sectoriale, ceea ce duce la niveluri scăzute de eficienţă în furnizarea de servicii publice. Se ia în consideraţie faptul că, deşi s-a format o anumită expertiză în planificare şi management, mecanismele de evaluare şi feedback sunt încă foarte slabe. Se urmăreşte în acest cadru şi depăşirea deficienţelor existente în evaluarea impactului programelor sau proiectelor propuse spre implementare asupra mediului inconjurator.
Grupurile ţintă vizate în cadrul acestui obiectiv sunt ministerele, agenţiile aflate în subordinea guvernului sau ministerelor, autorităţile publice locale şi structurile lor asociative, organizaţiile neguvernamentale relevante, instituţiile de învăţământ superior şi cercetare, având următoarele domenii de intervenţie:
· Îmbunătăţirea procesului de luare a deciziilor la nivel politico-administrativ prin: perfecţionarea instrumentelor şi metodologiilor stabilite şi eficientizarea cadrului instituţional specific orientării către politici publice, inclusiv planificarea strategică şi bugetarea pe programe, care să ducă la o operativitate sporită şi la reducerea costurilor în administraţia publică; însuşirea şi aplicarea celor mai bune practici existente în alte ţări ale UE; instruirea specialiştilor implicaţi în procesul de formulare a politicilor publice; implementarea unor programe de instruire în domeniul planificării strategice pentru personalul de conducere din administraţie, inclusiv programe de formare a formatorilor; dezvoltarea de mecanisme pentru promovarea şi implementarea iniţiativelor de parteneriat la toate nivelurile pentru a asigura implicarea factorilor interesaţi în formularea politicilor publice;
· Creşterea responsabilizării administraţiei publice prin: dezvoltarea de metodologii şi instrumente pentru îmbunătăţirea sistemelor şi procedurilor de măsurare a performanţelor şi de raportare, inclusiv a mecanismelor de feedback, luându-se în consideraţie opinia societăţii civile şi a cetăţenilor; cursuri de pregătire pentru îmbunătăţirea calităţii şi frecvenţei raportării performanţelor către beneficiarii direcţi ai serviciilor publice şi către grupurile de cetăţeni; însuşirea de tehnici pentru măsurarea performanţelor şi raportare prin indicatori şi proceduri de monitorizare şi evaluare; dezvoltarea unei baze de date la nivel naţional pentru colectarea, raportarea, analiza şi publicarea datelor statistice relevante cu privire la performanţele administraţiei publice locale; elaborarea metodologiilor şi cadrului instituţional pentru extinderea evaluării de politici şi programe la nivelul administraţiei centrale şi locale;
· Îmbunătăţirea eficienţei organizaţionale vizând introducerea unei noi culturi administrative în ansamblul structurilor administraţiei publice dar concentrându-se în mod prioritar asupra sectoarelor de sănătate, educaţie şi asistenţă socială, prin: revizuirea structurilor existente şi implementarea unor instrumente moderne de management în fiecare sector, stabilirea şi operaţionalizarea unor structuri noi; introducerea unor proceduri de evaluare a managementului calităţii actului administrativ; implementarea unui sistem de management al performanţelor resurselor umane; dezvoltarea funcţiei de management în cadrul instruirii personalului din administraţia publică; instituirea unor programe post-universitare de formare managerială a personalului cu funcţii de conducere; introducerea unor module de pregătire în domenii ca achiziţiile publice, dezvoltarea de proiecte, limbi străine, licitarea şi managementul proiectelor etc.
Prin implementarea acestor măsuri se va asigura elaborarea, până în 2015, a 19 ghiduri, metodologii sau proceduri de lucru (faţă de 3 în 2007), efectuarea, până în 2015 a circa 380 mii zile de instruire pentru personalul administrativ la toate nivelurile (faţă de 1.000 în 2006) şi certificarea competenţelor unui număr de 75.000 de persoane, reducerea în 2012 a sarcinilor administrative cu 20% faţă de anul 2007, operaţionalizarea până în 2015 a 287 de structuri nou create sau reorganizate.
(ii) Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei furnizării serviciilor publice, cu accent pe procesul de descentralizare
Acţiunile stabilite urmăresc remedierea deficienţelor semnalate în privinţa definirii neclare a responsabilităţilor între diverse instituţii şi niveluri ale administraţiei, transferului incomplet al puterii de decizie şi mijloacelor financiare către unităţile şi serviciile descentralizate, calităţii şi promptitudinii în furnizarea serviciilor publice. Se va asigura aducerea deciziilor de implementare mai aproape de cetăţean şi îmbunătăţirea timpului de răspuns, introducerea unor instrumente de măsurare a performanţelor din punctul de vedere al costurilor şi calităţii serviciilor furnizate către cetăţeni. În acest scop, principalele domenii de intervenţie sunt:
· Sprijin pentru procesul de descentralizare prin: training şi asistenţă tehnică pentru structurile implicate în planificarea şi coordonarea procesului de descentralizare; elaborarea unor proceduri de cooperare între administraţia centrală şi locală şi între autoritaţile locale şi unităţile de sănătate, educaţie şi asistenţă socială descentralizate; training pentru funcţionarii publici din administraţia locală şi pentru managerii noilor servicii descentralizate; evaluarea fazelor pilot ale procesului de descentralizare a serviciilor publice şi implementarea recomandărilor rezultate din analize; optimizarea structurilor pentru noile servicii descentralizate; elaborarea de studii şi strategii în sprijinul iniţiativelor de descentralizare;
· Îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei furnizării serviciilor publice prin: abordarea complexităţii proceselor şi reglementărilor din perspectiva cetăţenilor şi a mediului de afaceri în vederea simplificării şi reducerii sarcinilor administrative; monitorizarea şi reducerea timpului de furnizare a serviciilor cu reducerea corespunzătoare a costurilor; introducerea unui sistem de evaluare a calităţii serviciilor care să includă obiective măsurabile pentru serviciile destinate cetăţenilor; dezvoltarea, testarea şi implementarea unor standarde de cost şi calitate a serviciilor publice; elaborarea de mecanisme, instrumente şi proceduri pentru îmbunătăţirea sistemului de colectare a taxelor, inclusiv crearea unei interfeţe pentru bazele de date existente; implementarea iniţiativelor de reducere a duratei de livrare a serviciilor publice (ghişeul unic pentru cetăţeni, portaluri şi alte servicii electronice, managementul documentelor, folosirea regulii aprobării tacite etc.); training în domeniul evaluării performanţelor serviciilor publice; implementarea unor documente-cadru pentru furnizarea de servicii publice (charters) cu stabilirea unor criterii de performanţă clare (egalitate de tratament, imparţialitate, continuitate, regularitate, transparenţă, libertatea alegerii, amabilitate, promptitudine, consultare, raportul cost/valoare); introducerea şi menţinerea în funcţiune a sistemelor de evaluare a performanţei manageriale în raport cu mediul natural de tipul EMAS (Eco-management and Audit Scheme).
· Dezvoltarea şi promovarea serviciilor publice disponibile prin mijloace electronice în vederea creşterii transparenţei şi eficienţei administraţiei publice şi a relaţiilor cu cetăţenii şi mediul de afaceri prin: implementarea alternativei electronice a serviciilor publice, dezvoltarea resurselor umane în vederea exploatării eficiente a noilor soluţii, dezvoltarea de instrumente şi mecanisme de promovare a serviciilor electronice în vederea utilizării acestora de către un număr cât mai mare de instituţii, operatori economici şi cetăţeni.
Cel puţin 50% din fondurile alocate pentru implementarea măsurilor stabilite în cadrul acestui obiectiv vor fi orientate spre cele trei sectoare ale serviciilor publice identificate ca prioritare (sănătatea, învăţământul preuniversitar şi asistenţa socială). Se vor efectua, până în 2015, revizuiri structurale în toate cele 41 judeţe şi într-un număr de 100 municipalităţi care vor deveni astfel operaţionale în regim descentralizat, se vor elabora 25 de ghiduri, studii şi rapoarte de sprijinire a procesului de descentralizare, se vor efectua circa 42.000 de zile de instruire pentru personalul din administraţia publică la toate nivelurile, se vor produce 250 de analize de simplificare administrativă (faţă de 7 până în 2006), se vor introduce standarde de calitate şi cost în 3 sectoare prioritare din sistemul administraţiei, iar gradul de colectare a veniturilor proprii ale administraţiei publice locale va creşte la 95% (faţă de 84% în 2006).
Prin corelare cu alte strategii şi programe operaţionale la nivel naţional, se urmăreşte realizarea principiilor şi obiectivelor dezvoltării durabile, inclusiv prin introducerea unor teme specifice pentru protecţia mediului şi utilizarea raţională a resurselor naturale în fiecare dintre modulele de pregătire şi prin includerea elementelor de eco-eficienţă în criteriile de selecţie a proiectelor şi în efectuarea achiziţiilor publice.
Orizont 2020. Obiectiv naţional: Definitivarea procesului de reformă în administraţia publică şi reducerea substanţială a decalajelor faţă de nivelul mediu de performanţă al administraţiei centrale şi locale şi al serviciilor publice din celelalte state membre ale UE; creşterea gradului de încredere şi satisfacţie al cetăţenilor în raporturile cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale.
Întrucât procesul de consolidare a structurilor decizionale centrale şi a serviciilor publice recent descentralizate va continua şi în această perioadă, este necesară reevaluarea obiectivelor propuse dincolo de ţintele stabilite pentru anul 2015.
Orizont 2030. Obiectiv naţional: Apropierea semnificativă de nivelul mediu al celorlalte state membre ale UE în privinţa performanţei administraţiei publice centrale şi locale în furnizarea serviciilor publice.
7. Politica externă şi de securitate; orientări generale şi contribuţii specifice ale României la Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica Europeană de Securitate şi Apărare ale UE în raport cu cerinţele dezvoltării durabile
Direcţiile prioritare de acţiune ale politicii externe a României urmăresc afirmarea şi promovarea intereselor naţionale, care au un caracter peren şi transpartinic, în contextul nevoii de adaptare continuă la schimbările ce survin în sistemul relaţiilor internaţionale, transformării treptate a profilului internaţional al României şi consecinţelor situării sale geografice specifice ca stat aflat, în prezent, la frontiera estică a UE şi NATO.
Pentru măsurarea viabilităţii obiectivelor generale şi a performanţei efective a acţiunii externe a României sunt definite drept criterii de succes următoarele elemente fundamentale:
· Multidimensionalitatea participării României la procesul de construire a unei ordini globale bazate pe respectarea dreptului internaţional, valorilor democratice şi principiilor dezvoltării durabile prin utilizarea corelată a instrumentelor politice şi economice atât formale (tratatele, instituţiile internaţionale şi regionale, demersurile diplomatice) cât şi informale (diplomaţia publică, contactele bi- şi multilaterale directe, alianţe ad-hoc funcţionale, reţele sau parteneriate public-privat);
· Integrarea priorităţilor dezvoltării durabile (politice, de securitate, economice, sociale şi de mediu) prin asigurarea coerenţei şi complementarităţii în colaborarea dintre instituţiile statului precum şi cu factorii extra-guvernamentali la nivel naţional şi prin reflectarea acestor priorităţi în acţiunile de politică externă;
· Echilibrul între interese şi valori prin susţinerea consecventă a principiilor democratice, ale statului de drept şi ale drepturilor omului într-un mod congruent cu promovarea intereselor economice şi geo-strategice ale României.
În perspectiva următorului deceniu, politica externă a României se articulează în jurul următoarelor obiective şi acţiuni prioritare:
(a) Crearea unui mediu de securitate previzibil şi stabil pentru România, conform interesului naţional, având ca domenii principale:
(i) Consolidarea locului României în NATO prin:
· Promovarea reformei NATO şi a extinderii sale către statele din vecinătatea României;
· Întărirea relaţiilor NATO cu statele partenere care au interese şi valori convergente cu cele ale Alianţei;
· Continuarea procesului de reformă, profesionalizare şi modernizare a forţelor armate ale României şi asigurarea interoperativităţii depline cu armatele ţărilor aliate;
· Respectarea angajamentelor asumate de România pe teatrele de operaţiuni ale NATO, în strânsă colaborare politică şi operativă cu partenerii strategici şi cu autorităţile naţionale respective, inclusiv în procesul de reconstrucţie post-conflict;
· Contribuţii efective, pe plan conceptual şi practic, la soluţionarea dosarelor delicate aflate pe agenda NATO (controlul armamentelor şi dezarmarea, inclusiv Tratatul CFE, scutul anti-rachetă, conflictele «îngheţate» sau latente, securitatea energetică, protecţia infrastructurilor critice etc.);
· Consolidarea dimensiunii transatlantice a Alianţei.
(ii) Amplificarea contribuţiei României la adaptarea sistemului internaţional de securitate la cerinţele impuse de globalizare prin:
· Dezvoltarea unei capacităţi civile multi-funcţionale, cu elemente capabile a fi dislocate în misiuni pe diverse teatre de operaţiuni, şi a unui corp de experţi în domeniul reconstrucţiei post-conflict;
· Participarea la misiuni de menţinere a păcii sub egida ONU, în funcţie de zona de interes şi de resursele disponibile, precum şi la operaţiuni de stabilizare post-conflict şi de gestionare a crizelor civile sau militare;
· Amplificarea capacităţii de a contribui la combaterea ameninţărilor neconvenţionale la adresa securităţii internaţionale, în special a riscurilor teroriste, inclusiv prin demersuri care ţintesc remedierea cauzelor fenomenului terorist.
(b) Contribuţia la dezvoltarea durabilă a României prin:
· Integrarea informaţiilor şi analizei economice în procesul de articulare a deciziilor de politică externă în sensul atragerii de investiţii străine, promovării investiţiilor româneşti şi optimizării fluxurilor comerciale;
· Susţinerea intereselor româneşti pe plan economic şi comercial, promovarea aplicării principiilor dezvoltării durabile în dezbaterile interne privind orientările şi reglementările sectoriale în cadrul UE;
· Participarea activă la elaborarea poziţiilor UE şi susţinerea acestor poziţii în cadrul forurilor mondiale consacrate dezvoltării durabile, precum şi în negocierile din cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului;
· Implicarea în elaborarea şi implementarea politicii energetice a UE şi punerea în valoare a potenţialului României ca ţară de trazit, producătoare şi consumatoare de energie, paralel cu acţiunile proprii, în relaţiile bilaterale, pentru asigurarea necesarului de resurse energetice şi alte materii prime din import.
(c) Conturarea şi afirmarea profilului României în Uniunea Europeană, având ca domenii principale de acţiune:
(i) Implicarea activă în cristalizarea poziţiilor comune ale UE în domeniul politicii externe, de securitate şi apărare, şi promovarea în acest cadru a intereselor naţionale specifice ale României prin:
· Susţinerea reformei instituţionale a UE conform Tratatului de la Lisabona şi a procesului de perfecţionare a instrumentelor Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) şi Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA);
· Promovarea extinderii în continuare a UE şi a respectării angajamentelor asumate faţă de ţările candidate, precum şi în relaţiile cu statele partenere în cadrul Politicii Europene de Vecinătate (ENP);
· Derularea unei politici eficiente de asistenţă pentru dezvoltare, conforme cu orientările generale ale UE şi ancorate în priorităţile de politică externă ale României;
· Cultivarea şi extinderea parteneriatelor speciale, a mecanismelor de cooperare bilaterală şi a dialogului politic cu celelalte state membre ale UE;
· Intensificarea, prin instrumente specifice, a conlucrării cu ţările din vecinătatea imediată a României, membre, candidate sau partenere ale UE;
· Încurajarea aprofundării raporturilor bilaterale şi cooperării multilaterale cu ţările din Spaţiul Economic European;
· Cooperarea cu partenerii europeni în combaterea criminalităţii transfrontaliere, migraţiei ilegale şi tuturor formelor de trafic ilicit;
· Elaborarea unei Strategii Naţionale în domeniul prevenirii conflictelor şi a unui Plan de Acţiune aferent, în conformitate cu deciziile Consiliului European de la Goeteborg (2001);
· Înfiinţarea în România, şi consacrarea pe plan internaţional, a unui Centru pentru Reconstrucţia Post-conflict, cu programe de cercetare şi instruire avansată axate pe interfaţa dintre dezvoltarea durabilă şi cerinţele securităţii internaţionale;
· Valorificarea, în acord cu aliaţii şi partenerii europeni, a potenţialului României de promovare a cooperării regionale în zona Mării Negre, în Balcani şi în bazinul Dunării.
(ii) Consolidarea relaţiei transatlantice prin:
· Susţinerea relaţiei speciale între UE şi SUA prin cultivarea unui dialog activ, intens şi constructiv la toate nivelurile, în forme adecvate, asupra tuturor temelor majore ale agendei internaţionale, inclusiv sfidările globalizării şi dezvoltării durabile la nivel mondial;
· Amplificarea, în plan bilateral, a parteneriatului strategic cu Statele Unite şi a relaţiei speciale cu Canada.
(iii) Participarea activă la constituirea spaţiului democraţiei, stabilităţii, securităţii şi prosperităţii în vecinătatea României prin:
· Susţinerea, în cadrul organismelor comunitare, a demersurilor şi eforturilor ţărilor din Balcanii de Vest pentru parcurgerea procesului de Stabilizare şi Asociere şi aderarea la UE; participarea la iniţiativele şi misiunile UE în zonă; implicarea în proiectele regionale de anvergură, în special în domeniul infrastructurilor de transport şi energie; sprijinirea funcţionării eficiente a Zonei de Comerţ Liber în Europa de Sud-Est (CEFTA+);
· Promovarea colaborării multilaterale în zona extinsă a Mării Negre prin conectarea ei la procesele de integrare europeană, dezvoltarea unor politici şi instrumente specifice ale UE pentru aceasta zonă şi valorificarea sinergiilor cu organismele inter-guvernamentale, precum şi cu iniţiativele şi mecanismele informale de consultare existente pe plan regional;
· Sprijinirea vocaţiei europene şi atlantice a Republicii Moldova, atât în mod direct cât şi prin articularea unor politici coerente la nivelul UE, pentru restabilirea suveranităţii sale asupra întregului teritoriu, conectarea progresivă la spaţiul economic, politic şi juridic comunitar şi edificarea unui parteneriat bilateral solid, bazat pe asumarea comunităţii de cultură, limbă şi tradiţii;
· Amplificarea relaţiilor cu Ucraina, în spiritul bunei vecinătăţi şi susţinerea aspiraţiilor sale europene şi euro-atlantice;
· Dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu Federaţia Rusă şi creşterea gradului lor de funcţionalitate pe baze pragmatice; promovarea în spirit constructiv a unei voci unitare a UE în raport cu Rusia;
· Adâncirea relaţiilor bilaterale cu ţările din Caucazul de Sud şi extinderea cooperării multilaterale în plan regional;
· Creşterea implicării României în ţările din Asia Centrala, în concordanţă cu obiectivele Strategiei UE pentru această regiune.
(d) Promovarea şi apărarea valorilor româneşti în lume, având ca domenii principale de acţiune:
(i) Protejarea şi promovarea intereselor cetăţenilor români şi a românilor de pretutindeni; menţinerea identităţii etnice şi culturale a românilor din afara graniţelor prin:
· Continuarea demersurilor pentru eliminarea obligativităţii vizelor pentru călătoriile cetăţenilor români în SUA şi desfiinţarea sau simplificarea regimului de vize în relaţiile cu Japonia, Canada şi alte state;
· Încheierea acţiunii pentru eliminarea restricţiilor de acces al cetăţenilor români pe piaţa muncii în toate ţările UE şi Spaţiului Economic European;
· Finalizarea pregătirilor pentru aderarea României la Spaţiul Schengen în anul 2010;
· Extinderea reţelei de oficii consulare în ţările în care numărul cetăţenilor români este în creştere, lărgirea sferei de cuprindere şi a standardelor de calitate ale serviciilor consulare, formarea unui corp consular stabil şi profesionist;
· Sprijinirea comunităţilor româneşti din străinătate pentru păstrarea identităţii lor lingvistice, culturale şi religioase prin finanţarea unor cursuri de limba română, istorie şi geografie a României, punerea în valoare a patrimoniului cultural românesc, susţinerea bisericilor, preoţilor şi şcolilor parohiale din aceste comunităţi;
· Construirea de parteneriate cu asociaţiile de români din străinătate precum şi între acestea, pentru soluţionarea problemelor cu care se confruntă în ţările de reşedinţă.
(ii) Promovarea valorilor culturale şi spirituale naţionale; remodelarea demersurilor diplomaţiei publice pentru îmbunătăţirea imaginii României prin:
· Continuarea programelor de valorizare a contribuţiei culturii române la patrimoniul cultural european şi de facilitare a accesului la produsele culturale româneşti;
· Dezvoltarea dialogului cultural cu spaţii din afara continentului european;
· Realizarea unei strategii de diplomaţie publică şi crearea de parteneriate cu organizaţii şi instituţii care deţin competenţe în promovarea imaginii României în străinătate, pentru formularea şi transmiterea unor mesaje coerente către mediul politic, formatorii de opinie, cercurile academice şi societatea civilă din alte ţări.
(e) Creşterea valorii contribuţiei României pe scena internaţională, având ca principale domenii de acţiune:
(i) Intensificarea prezenţei României pe planul diplomaţiei multilaterale prin:
· Participarea activă la formularea unor poziţii comune ale UE şi/sau NATO în cadrul organizaţiilor internaţionale guvernamentale, în special al celor din sistemul ONU, şi sprijinirea acestor poziţii prin iniţiative şi demersuri proprii;
· Îmbunătăţirea reprezentării României în structurile de conducere şi executive ale principalelor organizaţii internaţionale;
· Folosirea prezenţei în aceste organizaţii pentru promovarea valorilor democraţiei, statului de drept, drepturilor omului, toleranţei şi dialogului inter-cultural, mai cu seamă prin intermediul Consiliului Europei, Comunităţii Democraţiilor, Alianţei Civilizaţiilor, Conferinţei democraţiilor noi sau restaurate etc.
(ii) Reafirmarea României ca partener important de dialog şi cooperare cu statele din toate regiunile lumii prin:
· Implicarea efectivă în articularea orientărilor strategice ale UE şi, după caz, NATO, în raporturile cu alte zone geografice (Asia şi Oceania, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, Africa sub-Sahariană, America Latină;
· Dezvoltarea diferenţiată, în funcţie de interesul naţional al României şi de disponibilitatea partenerilor, a relaţiilor bilaterale cu ţările de pe alte continente;
· Participarea la programele desfăşurate sub egida UE şi instituţiilor din sistemul ONU şi promovarea unor iniţiative proprii, în cadru bilateral, privind asistenţa pentru dezvoltare în străinătate.
Ţinând seama de dinamica relaţiilor internaţionale şi de particularităţile activităţii politico-diplomatice, nu sunt prevăzute obiective specifice, în forme cuantificabile, pe orizonturi de timp definite.
Partea V. Implementare, monitorizare şi raportarea rezultatelor
Pentru punerea în aplicare a prezentei Strategii Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă a României se recomandă următoarele măsuri, ca rezultat al consultărilor în cadrul Consiliului Naţional de Dezbatere Publică, Grupurilor Regionale (pentru fiecare dintre cele 8 Regiuni de Dezvoltare), Consiliului Ştiinţific sub egida Academiei Române şi al încorporării în textul final al Strategiei a observaţiilor şi propunerilor pertinente formulate pe parcursul acestui proces consultativ, a celor primite din partea instituţiilor centrale, autorităţilor locale, partidelor politice, forurilor academice şi universitare, asociaţiilor patronale şi partenerilor sociali, organizaţiilor neguvernamentale şi altor formaţiuni ale societăţii civile, persoanelor interesate din ţară şi rezidenţilor români în străinătate, precum şi a celor semnalate în mijloacele de comunicare în masă:
1. Aprobarea proiectului Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă de către Guvernul României.
2. Înaintarea oficială a Strategiei către Comisia Europeană.
3. Obţinerea avizului consultativ asupra textului proiectului de Strategie din partea specialiştilor Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi altor experţi internaţionali, şi sondarea prealabilă a opiniei profesionale a Direcţiei Generale de specialitate a Comisiei Europene.
4. Instituirea unui Comitet Interdepartamental pentru Dezvoltare Durabilă, la nivel executiv, sub coordonarea directă a Primului Ministru, incluzând ministerele şi alte instituţii centrale implicate în implementarea Strategiei. Comitetul Interdepartamental, prin persoana desemnată de preşedintele acestuia, va fi nominalizat ca punct de legatură în relaţiile cu Comisia Europeană şi celelalte instituţii ale UE în privinţa implementării pe plan naţional a Strategiei UE pentru Dezvoltare Durabilă.
5. Stabilirea obligaţiei Comitetului Interdepartamental de a prezenta un raport anual Parlamentului României asupra modului de implementare a Strategiei, pe baza monitorizării indicatorilor dezvoltării durabile conveniţi la nivelul UE, precum şi a indicatorilor specifici, adaptaţi la condiţiile României, asupra eventualelor rămâneri în urmă şi asupra măsurilor de remediere a acestora, incluzând şi posibile propuneri de ajustare a obiectivelor-ţintă pe plan naţional şi a termenelor de execuţie, în funcţie de situaţia reală şi de prevederile Directivelor UE în materie, adoptate pe parcurs.
6. Stabilirea responsabilităţii Comitetului Interdepartamental de a coordona activităţile legate de elaborarea şi actualizarea permanentă a setului de indicatori pentru monitorizarea implementării obiectivelor dezvoltării durabile la nivel naţional, regional şi sectorial, potrivit orientărilor metodologice stabilite de Institutul Naţional de Statistică, în congruenţă cu reglementările convenite în cadrul UE, în vederea asigurării acurateţei şi comparabilităţii datelor cu cele ale celorlalte state membre ale Uniunii Europene.
7. Statuarea obligaţiei Comitetului Interdepartamental, în conformitate cu prevederile Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă a UE, de a prezenta Comisiei Europene un raport complet asupra implementării Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă la fiecare doi ani, începând cu luna iunie 2011, însoţit de propuneri şi recomandări privind eventuala modificare a orientărilor generale, politicilor şi priorităţilor Strategiei UE în materie.
8. Asigurarea reprezentării Comitetului Interdepartamental în Reţeaua Europeană pentru Dezvoltare Durabilă (European Sustainable Development Network - ESDN) la nivelul UE.
9. Instituirea unui Consiliu Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă la nivel naţional, cu un Secretariat Permanent. Consiliul Consultativ se constituie ca organism total autonom faţă de puterea executivă, dar finanţat de la bugetul de stat (în concordanţă cu practica statornicită în majoritatea statelor membre ale UE). Consiliul va include 11-15 reprezentanţi ai comunităţii ştiinţifice şi academice precum şi ai societăţii civile din România, personalităţi cu prestigiu recunoscut şi competenţe precise în materie. Consiliul Consultativ va funcţiona sub egida Academiei Române şi va avea ca obiect principal de activitate monitorizarea implementării Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă.
10. Acordarea dreptului Consiliului Consultativ de a prezenta Parlamentului României un raport anual, complementar celui prezentat de Comitetul Interdepartamental, privind implementarea Strategiei, conţinând propriile evaluări şi recomandări de acţiune.
11. Aderarea Consiliului Consultativ la reţeaua UE a Consiliilor Consultative Europene pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă (European Environmental and Sustainable Development Councils – EEAC).
12. Declanşarea procedurilor pentru evaluarea colegială a Strategiei Naţionale pentru Dezvoltare Durabilă de către instituţii şi experţi din alte state membre ale UE, conform recomandării exprese conţinute în Strategia UE în materie.
De asemenea, în urma semnalelor primite din partea instituţiilor centrale şi locale consultate şi a asociaţiilor sau persoanelor interesate, se recomandă spre considerare Guvernului României următoarele măsuri:
1. Elaborarea unor estimări bugetare multianuale pe 7 ani, congruente cu exerciţiile bugetare ale UE, concepute într-o formulă glisantă, revizuită în fiecare an, pentru asigurarea pe termen mediu a finanţării continue şi fără sincope a obiectivelor dezvoltării durabile în conformitate cu obligaţiile asumate în calitate de membru al Uniunii Europene şi cu interesele naţionale ale României.
2. Crearea, în componenţa Guvernului României, a unei instituţii specializate (eventual sub forma unui Institut Naţional de Planificare Strategică) pentru elaborarea şi urmărirea strategiilor de dezvoltare economică şi socială a României, în corelare cu capacitatea de suport a capitalului natural pe termen mediu şi lung, coordonarea programelor sectoriale interdependente şi asigurarea coerenţei programelor guvernamentale şi a celor cu finanţare comunitară.
3. Crearea unui Minister al Energiei şi Resurselor (eventual în urma restructurării Ministerului Economiei şi Finanţelor) şi reexaminarea funcţionalităţii mecanismelor de reglementare şi agenţiilor specializate în condiţii de transparenţă, conform politicilor şi practicii UE.
4. Pregătirea, în regim prioritar, a unei strategii pro-active pe termen lung privind evoluţiile demografice şi migraţia, ca element de referinţă pentru revizuirea realistă a programelor sectoriale; ajustarea corespunzătoare a strategiilor privind resursele umane, educaţia şi formarea profesională, sănătatea publică.
|
